"N-am timp" se afla acum in stadiul de generalizare. A fost o vreme cand aveam timp pentru "n " lucruri si ne scuzam, cumva neconvingator, pentru nefacerea in chip multumitor, sau nefacerea deloc, a celui de-al "n+1"-lea lucru, care nici nu era la urma urmei cine stie ce important.  Cand n-aveai timp, n-aveai timp si gata. Nu faceai o criza existentiala din faptul ca n-aveai timp sa-ti vizitezi rudele, sau sa te duci la receptia aia plicticoasa organizata de seful tau, sau sa citesti romanul ala de care a auzit toata lumea si ai fi de rasul targului sa nu fi auzit si tu. Dar aveai timp, slava domnului, sa duci o casa, o munca, o familie - si inca sa mai ramana ceva si pentru sufletul tau.

 Acum spunem "n-am timp" cu alt inteles. N-am timp sa respir, n-am timp sa dorm, n-am timp sa ma gandesc, n-am timp sa fiu! Sant, asa se pare, dar, paradoxal, nu ocup cu modesta mea faptura vreo felie de timp... 

 "N-am timp" nu mai este o scuza, o afirmatie de complezenţă, o justificare coerenta si rationala, ci capata tot mai des accente de disperare, seamana tot mai mult a strigat sfasietor, adresat Dumnezeu stie cui, caci nu anchetează nimeni unde se duce, dom'le, tot timpul oamenilor si ce e de facut sa li-l aducem inapoi...

 "N-am timp" sa scriu, a propos... n-am timp sa ma incant de ce citesc, n-am timp de poezie, n-am timp de munti, n-am timp de mine, n-am timp de nimic. Asta e, traim o vreme fara timp!