Îţi trimit un înger … pentru fiecare furtună din sufletul tău, ca să îţi aducă un curcubeu de lumină. 

Îţi trimit un înger … pentru fiecare lacrimă din inima ta, ca să îţi aducă un zâmbet de bucurie. 
Îţi trimit un înger … pentru fiecare oftat din fiinţa ta, ca să îţi aducă un cântec dulce. 
Îti trimit un înger … pentru fiecare nor din viaţa ta, ca să îţi arate că dincolo de nori e un cer plin de stele. 

Îţi trimit un înger cu o rază de soare pentru a-ţi ţine cald pentru toate momentele în care esti singur .
Îţi trimit un înger cu o rază de lună pentru toate nopţile în care te simţi trist .

Îţi trimit un înger … Îngerul Iubirii ca să îţi soptească în fiecare moment cât de mult eşti iubit.

Ultima scrisoare... (Gabriel Garcia Marquez)

“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. 

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. 
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. 
As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata! 
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. 
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. 
As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor… 
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… n-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste. 
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc!... Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. 
Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. 
Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. 
Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna. Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. 
Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod nefericit mor. Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. 
Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc” si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii. 
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita. 
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran... Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. 
De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. 
Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau” ; “iarta-ma” ; “te rog” (''te iubesc'' ; ''mi-e dor de tine'') si toate cuvintele de dragoste pe care le stii. 
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete (neexprimate). Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Cea mai frumoasa metafora despre dragoste(Osho)

Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse ferm spre cer. 
Cand inflorea, fluturi de toate culorile si formele veneau de peste tot si dansau maiestos in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu o conditie, sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Ego-ul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.
Asadar, copacul fara sa isi dea seama s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline, ego-ul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva fara sa ceara nimic, egoul nu poate sa fie fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.
Baiatul a crescut si uneori, dormea la poalele copacului, alteori cand ii era foame, ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti execrabil.
Vazand copacul, cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, se simtea foarte fericit. Il aproba cu ramurile sale, ii canta in bataia vantului. Baiatul in timp a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea, ego-ul nu este fericit decat atunci cand altcineva il sustine.
Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri, avea si el ambitiile lui. 
Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Copacul insa il astepta cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-l din adancurile sufletului sau, „Vino, vino. Te astept”. Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.
Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu a putea darui altcuiva. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in treburile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?”
Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc avere si faima”. Ego-ul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. Egoul are intotdeauna un scop personal egoist. Iubirea este intotdeauna altruista. A putea iubi si darui reprezinta propria sa rasplata.
Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am, si tot ceea ce voi avea, dragul meu prieten”. Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Ego-ul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat, fara sa ezite.
„Din pacate, eu nu am bani. Banii sunt o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani, dar in schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incinsi, cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de egoisti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari, ele fac parte din fiinta noastra. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Baiatul i-a raspuns: “Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de avere”. Egoul cere intotdeauna bani si avere, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, te rog prietene, culege-mi fructele si vinde-le, si in felul acesta, vei obtine bani”.
Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit, era fericit ca putea darui. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Ego-ul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire.
Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui pentru dar, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor. Baiatul apoi nu s-a mai intors multa vreme la copac. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.
Copacul era foarte trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru, intreaga sa fiinta era in agonie.
Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza- ma”. Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile astea. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte”. 
Egou-l considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.
Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine”. Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?”
Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc faorte bine, fara sa stau intr-o casa”. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.
„Noi nu traim in case, dar uite ce vreau sa iti daouiesc, imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”.
Fara sa stea pe ganduri si sa piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.
Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, dragul meu prieten”.
Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit in sfarsit, dupa foarte, foarte mult timp”.
Batranul i-a raspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca”.
Fericit, dupa ce sa gandit doar o clipa, copacul i-a raspus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta”.
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat. Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea prietenului iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Ego-ul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat.
Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.
Ego-ul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.

“Începe ziua aceasta cu un duh iertător. Iartă-i chiar şi pe cei care nu îţi cer iertare. Poate au fost multe zilele în care ai fiert de mânie din cauza unui cuvânt sau a unei fapte aruncate în viaţa ta de o persoană neatentă sau indiferentă. 

Poate ai pierdut multe ore valoroase imaginându-ţi revanşa sau confruntarea… dar acum oferă în tăcere iertarea ta, o dată pentru totdeauna, chiar şi celor care cred că nu au nevoie de ea. 

Prin iertare, nu mai eşti consumat de gânduri nepotrivite. Renunţă la amărăciunea ta. Astfel, vei fi din nou mulţumit în sufletul tău şi util celor din jur. 

Începe ziua aceasta cu o atitudine iertătoare. Iartă-i pe cei care te critică pe nedrept. 

Nu uita: sclavia de orice natură este rea, iar cel care trăieşte după părerile celorlalţi este un sclav. Tu nu eşti un sclav! Alege-ţi adevăratul Conducător… 

Trebuie să ştii că si critica face parte din preţul plătit pentru curajul de a trece dincolo de mediocritate. 

Iartă-te şi pe tine însuţi! Poate, timp de mai mulţi ani, cel mai mare duşman al tău ai fost chiar tu însuţi. Fiecare greşeală, fiecare calcul greşit, fiecare poticnire ai derulat-o de mai multe ori în mintea ta. Fiecare promisiune, fiecare zi risipită, fiecare obiectiv neatins întemeiază dezgustul pe care îl simţi pentru lipsa realizărilor din viaţa ta… 

Conştientizează azi că este imposibil să lupţi cu un duşman care locuieşte în capul tău. 

Dar iertându-te pe tine, elimini toate îndoielile, frica şi frustrarea care ţi-au menţinut trecutul în prezent. Dacă alegi să ai această atitudine iertătoare, de astăzi, istoria personală nu-ţi va mai controla destinul. 

Viaţa ta tocmai acum începe!”

Sursa: The Traveler’ s Gift (Darul pelerinului), Andy Andrews

Mi-am amintit de pilda talanţilor în ziua în care îmi căutam talentul. Nu e greu de observat asemănarea fonetică talant-talent. 

Nimeni n-a venit pe această lume fără un ”talant” anume, dar câți dintre noi suntem conștienți de el? Nu mai știm dacă-l mai avem sau nu, pentru că l-am îngropat bine de tot, iar mulți dintre noi nici nu mai știu unde și de ce l-au îngropat. Însă n-avem nicio scuză… 

La naștere, fiecare copil vine înzestrat cu un dar. După ce începe să crească, lumea îi prezintă darurile ei ispititoare care sunt toate materiale și-l face să creadă că darul lui n-are valoare comparativ cu ce îi poate ea oferi. Omul se leapădă ușor de talantul lui pentru că unii i-au spus ca n-au nevoie de el și uită că nu întâmplător i s-a dat lui acel talant. 

Oare asta să fie toată povestea? Așa de scurtă și așa de tristă? 

Nu ai venit pe lumea asta ca să faci după cum ți se dictează, ai venit să creezi, să o recreezi. Tu deții libertatea asupra propriei tale ființe, nimeni nu-ți poate lua talantul decât dacă tu permiți acest lucru. 

Și atunci de ce să-l îngropi? În această pildă, observăm că stăpânul îi cere socoteală celui care, spre deosebire de ceilalți, nu s-a obosit să-și înmulțească talantul. 

Un talent nu ți se dă ca să-l păstrezi închis în cutia cu amintiri, talentul ți se dă ca să-l fructifici, să-i găsești utilitatea în viața ta și a altora. Și ce dacă alții nu cred în el? Oare ei trebuie să creadă? Ei nu știu ce se ascunde în tine, tu ești singurul care știe acest lucru. 

Dacă nu mai știi care e talentul tău, amintește-ți de copilăria ta…Ce joc îți făcea cea mai multă plăcere și cum te punea în valoare acel joc? Când suntem copii, totul e mai proaspăt în noi, iar limitările societății n-au apucat încă să ne atingă. 

Adevărata împlinire în această viață vine atunci când ai reușit să dai tot ce era mai valoros din tine și să creezi o valoare și mai mare. 

Fiecare are rolul lui, nimeni nu are un talent identic. Suntem cu toții muzicieni cu instrumente cu roluri diferite, care cântă Armonia într-o singură Orchestră cu un singur Dirijor. Și oare cum sună o partitură dacă unul din instrumente nu funcționează sau a ruginit? Acel instrument poate fi chiar al tău… racordează-l și repune-te pe portativ. 

Dacă crezi că ceilalți au vina lor pentru propriile instrumente care nu funcționează, fii tu cel care cântă cel mai bine și ceilalți vor cânta după tine. Tu ești cel mai bun în partitura ta, nu un simplu spectator la Concertul universului. 

Bucură-te și folosește-te de ceea ce ți s-a dat, nu tânji după ceea ce nu ai, în caz contrar vei pierde și puținul pe care-l mai ai: ”Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.” 

Înmulțește-ți fiecare virtute, fiecare talent, altfel se vor stinge precum o specie pe cale de dispariție. Dacă l-ai îngropat, sapă! Redescoperă-l, dă jos noroiul de pe talantul tău, șlefuiește-l și va străluci în toată splendoarea sa. Nu e niciodată prea târziu să-ți înmulțești talantul de la Dumnezeu, nu uita că vei fi întrebat ce-ai făcut cu el…

Omul este o adevarata bagheta magica, un intermediar intre Pamant si Cer. Acesta este si motivul pentru care trebuie sa intre in contact cu Cerul, prin gandurile, cuvintele, actiunile sale, pentru a actiona benefic pe Pamant. Intreaga noastra existenta este magie. Toate actiunile noastre – gest, privire, cuvant – aparent banale, poarta in ele sentimentele si gandurile noastre.

Gandul este cel care modeleaza si face adevarate minuni sau adevarate dezastre. Prezentul este rezultatul gandirii noastre anterioare, iar viitorul isi are radacina in gandurile noastre actuale. In concluzie, noi devenim ceea ce gandim. Cum ne sunt gandurile, asa ne este si viata. Un gand, bun sau rau, isi pune amprenta nu numai pe cel caruia ii este adresat, ci in primul rand pe cel care il emite, pentru ca gandul atrage ganduri similare, amplificand astfel binele sau raul initial, totul intorcandu-se asupra noastra, ca un bumerang.
Nu este suficient un comportament exterior care sa dovedeasca un respect oarecare fata de cineva. Acest respect trebuie sa existe si in gandurile noastre, pentru ca sufletul este un adevarat sanctuar. Fiecare gand al nostru este o realitate, o forta, ce reprezinta de fapt o piatra de temelie a soartei noastre, modelata fie in bine, fie in rau.

„Într-o relaţie profundă, dragostea cuiva poate avea rezonanţe în tine şi îţi aduce adâncimile în fiinţă. Sunt două modalităţi de a te descoperi: una este meditaţia, cealaltă este dragostea. Prin celălalt devii conştient de fiinţa ta interioară. El devine un drum pentru a ajunge la tine însuţi. 

Cu cât dragostea este mai profundă, cu atât voi sunteţi mai profunzi. Dacă iubeşti pe cineva şi profunzimile tale vorbesc cu ale lui, ai o întâlnire în Fiinţă; dacă nu se întâmplă aceasta, renunţă - dar nu crea nici un conflict, bătălie sau luptă pentru aceasta, nu vă distrugeţi unul pe altul. Căutaţi în altă parte persoana care există şi care vă va iubi. Nu vă stabiliţi alături de cineva care nu este pentru voi. 
Continuaţi să descoperiţi dragostea în interiorul vostru. Şi dacă iubiţi, mai devreme sau mai târziu persoana potrivită va apare, pentru că o inimă iubitoare, mai devreme sau mai târziu, vine către o inimă iubitoare. Întotdeauna se petrece aşa. Veţi găsi persoana potrivită. Dar dacă sunteţi gelos, nu o veţi găsi, dacă sunteţi doar pentru sex nu o veţi găsi, dacă trăiţi doar pentru siguranţă nu o veţi găsi. 
Dragostea este o cărare primejdioasă şi doar cei care au curaj pot călători pe ea. Şi vă pot spune că este la fel ca şi meditaţia – doar pentru cei care sunt curajoşi.
Descoperiţi care vă este drumul, care poate fi destinul dumneavoastră...”

Bhagawan Shree Rajneesh (OSHO) Despre dragoste

Leona Lewis - Run

Astazi mi-am facut curat in inima, fara sa pastrez nimic ascuns, am alungat clipe de fericire si momente in care imi doream sa mor, totul fara sa privesc inapoi. Insa pentru o clipa m-am lasat purtata de glasuri pe aripile amintirilor ca sa retraiesc inca o data clipa noastra, ca sa mor inca o data ... 

Am zburat cu gandul pe albastrul cerului, ochilor tai ... si am cazut de acolo de sus, din spatiul dragostei, in bratele tale. Este o durere inexplicabila, dar in acelasi timp mangaietoare ... 
Este… de fapt era o simfonie a sentimentelor fara cuvinte, doar atingerea era de ajuns... 
Ai fost cel care mi-a deschis inima, si totusi in accelasi timp si cel care a ferecat-o... 
Acum… acum este un cuvant fara sens pentru ca nu mai pot sa exist fara ce a fost, insa nu pot sa traiesc fara sa uit... 
Ma apasa greutatea minutelor transformate in ani, nu pot sa traiesc fara sa uit jocul luminii in ochii tai, buzele calde care ma mangaiau...

Mi-as dori sa am puterea de a opri ceasornicul timpului la umbra clipei in care ti-am spus prima oara "te iubesc". In lumea muritorilor ce nu mai stiu si nu mai cred in iubire suntem doi copii mari, frumosi si nebuni... cei mai puternici muritori in fata vietii. Cu inima tremuranda mangai amintirea degetelor care-mi leagana sufletul si care si-au gasit caminul vesnic in causul palmei mele. Fata ta blanda si zambetul tau lin e incredintarea mea ca tu vei fi mereu langa mine. Eu te voi pastra in sufletul meu pana dincolo de iubire. Iti multumesc ca mi-ai aratat atat de frumos calea spre fericire, iti multumesc ca nu mi-ai dat drumul la mana atunci cand aveai mai multa nevoie de ea, iti multumesc ca ai venit sa-mi stergi lacrimile asa cum am visat de atatea ori. Si undeva, in viitor sau intr-o alta viata ne vom privi si vom stii ca puterea dragostei a invins zeii potrivnici... undeva, candva, odata ca niciodata, vom fi impreuna.

Am vrut să strâng iubirea în pumn. S-o feresc de ochii lacomi şi răuvoitori. Şi de teama înnăscută că o pierd, că lacrimile de fericire se vor preschimba în lacrimi de dor, în nopţi nedrept de albe şi stinghere, într-un trecut dureros de prezent şi amar.

Şi totuşi, n-am strâns-o în pumn. N-am putut. Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte „de drept, de fapt şi de necaz”. Pentru că am ales să cred în ochii ce îmi privesc chipul şi îmi citesc gândul, în atingerea ce îmi dezmiardă trupul şi sufletul deopotrivă.

AM REVENIT