Viata ni se ofera uneori fara cusur... dar, undeva, pe drum, se ciobeste... indiferenta ne imprastie visele si ne arata ca lumea nu e inaltata pe temeliile corectitudinii si ne pierdem increderea. Ne punem masti, una peste alta. Una care sa ne ascunda suferinta din suflet, o alta ca sa le facem pe plac celor din jur, pentru a ne preface ca suntem fericiti. Si abia cand incepe sa ne doara stratul greu de masti cu care ne-am impodobit sufletul, ne hotaram sa traim ca si cum n-am muri niciodata, ne ancoram din nou sperantele in bratele dragostei fara sa ne pastram un mal in caz de naufragiu. Am scos mastile si m-am aratat lumii asa cum sunt eu cu adevarat... cu timiditatile , slabiciunile si temerile mele. Cu frumusetile pe care le port in mine, cu sperantele la care inca nu vreau sa renunt. Nu stiu daca merit iubirea, dar stiu ca daca nu voi lasa tristetea sa-mi mai patrunda in suflet, poate isi va face loc si fericirea.