Sunt fericită că nu urăsc pe nimeni. Am crezut, odată... demult... că pot urî, dar nu pot, nu-mi iese. Ştii de ce ? Pentru că uit să-mi amintesc că trebuie să urăsc. Supărarea îmi trece repede, aşa că nervii nu rămân nici ei... Ca să urăsc, trebuie să-mi amintesc zilnic motivele pentru care ar trebui să urăsc, dar uit, mă iau cu altele. Şi mi-e mai bine. Tu mă urăşti ?
Încerc să-ţi fac toate poftele, toate nazurile... încerc în fel şi chip să-ţi fiu pe plac... poate măcar îmi vei putea aprecia truda, strădania.
Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să mai fac. Să mă tund ? Sau poate să mă vopsesc... O să mă placi mai mult atunci ? Să mai slăbesc ? Să mă mai îngraş ? Să-mi cumpăr fard gri, galben şi turcoaz ?
Oare am nevoie de cizme cu toc sau cizme perforate ? Toc de 12 cm ? Dar nu prea pot merge cu aşa ceva... Să port fuste sau rochii ? Nu mă mai placi în blugi ? Să zâmbesc mai mult ?
Ţi se pare că am dinţii strâmbi sau galbeni ? Nu, nu fumez... Oare ar trebui ? Nu beau nici cafea, dar ştiu să socializez, nu este asta problema... Ce mai e la modă acum ?
Cred că am nevoie de ochelari de vedere, îmi pare că văd înceţoşat...
Ah, ba nu ! Se aburise oglinda.