Dorul doare. Isi inclesteaza degetele adanc in carnea-mi cruda si sfasie fara mila, lasand cicatrici pe care nici macar timpul nu le va vindeca.

Dorul viseaza. Isi imagineaza neimaginabilul si nerealizabilul. Ii place noaptea si ar vrea sa nu trebuiasca sa se mai trezeasca.
Dorul plange. Fara lacrimi. In tacere.
Dorul traieste. In rutina zilnica, fad si aparent nepasator.
Dorul zambeste uneori. O data pe luna cand e norocos. Daca nu, la 2-3 luni. Atunci isi incarca bateriile si-o ia de la capat.
Dorul spera. La ce oare?