Totul pare atat de complicat in jurul meu. Nu mai vad nimic frumos langa mine. Aud motoarele isteriei ce imi persecuta timpanele, vad gunoi, noroi, ignoranta, jeg, apatie, delasare, frustrare, invidie, ranchiuna, durere, chin, ura, saracie, zbateri inutile, disperare, boala si moarte si nimic frumos. Oamenii frumosi au plecat, fie s-au schimbat, s-au automutilat inraindu-se si indarjindu-se sa devina urati si posaci. Au lasat in urma lor amintiri sterse despre frumos, despre liniste, despre echilibru, despre gandul ca se poate. Au lasat in urma un timp care nu mai e al lor si pe altii care le intorc spatele, incruntati si ingretosati. Au lasat cateva impresii placute despre intersectia lor cu alti oameni frumosi, dar pierduti. Putinii care ii mai regreta se mai intorc din timp in timp in amintirile despre frumos, incercand cu indarjirea naivului pacalit ca inca se mai poate. Oamenii frumosi privesc drepti inainte si renunta la prezentul lor recent, pentru un alt prezent, mai cald si mai bun. Ei sunt cei ce pleaca si duc frumosul cat mai departe, pentru a-l pastra cat mai mult, atat cat pot, sub soare