Mesaj pentru fiecare fiinţă umană, care aspiră să iubească sincer şi profund

IUBIREA adevărată este o energie tainică ce provine de la DUMNEZEU şi ea face să apară în universul nostru lăuntric un sentiment copleşitor, divin care face cu putinţă, pentru acela (sau aceea) care îl trăieşte plenar, să resimtă o inefabilă dilatare euforică a fiinţei sale şi, totodată, a câmpului conştiinţei, de la finit către infinit. Ceea ce caracterizează în mod fundamental iubirea adevărată este faptul că, permanent, ea este opusul EGOISMULUI.

IUBIREA este resimţită intens de fiinţa umană sub forma unui sentiment esenţialmente unificator, profund euforic, copleşitor, nuanţat, moral-estetic. Iubirea se manifestă mai ales prin aspiraţia sublimă, dezinteresată, profund transfiguratoare şi pătrunsă de abnegaţie către obiectul său: o fiinţă umană de sex opus care ne atrage, o anumită persoană asupra căreia resimţim spontan imboldul să ne revărsăm în mod detaşat afecţiunea, sau chiar o colectivitate, o idee ori o valoare, o activitate. Naşterea, persistenţa şi dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care în esenţa sa este divin şi beatific, şi dezvoltarea acestui sentiment atunci când el se manifestă divers nuanţat, de la o fiinţă umană la alta, în sfera sa individuală (care este aproape unică, fiind diferită de la un om la altul) este intim legată de formarea şi cristalizarea personalităţii.
Iubirea dintre sexe vizează, prin transfigurare amoroasă profundă şi adoraţie, fuziunea complementară inefabil unificatoare pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual) cu o anumită fiinţă umană aflată în plenitudinea sa fizică, vitală, psihică, morală şi intelectuală, care îi apare aceluia sau aceleia care o iubeşte intens, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepetabile, fiind tocmai din această cauză (pentru ACELA SAU ACEEA CARE IUBEŞTE) generatoare de o imensă fericire autentică, numai în această calitate.
Iubirea a fost şi este învestită cu importante sensuri şi valenţe umane şi spirituale în gândirea modernă, revelându-se rolul ei ca factor de aglutinare a solidarităţii umane profunde, ca factor de asigurare a comunităţii de idei a speciei umane, ca esenţă sublimă, divină şi profund transfiguratoare a omului. Reprezentanţii filosofiei religioase, gânditorii creştini mai cu seamă (de exemplu, neoplatonismul, tomismul şi neotomismul, personalismul, existenţialismul religios) au pus foarte clar în evidenţă unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-agape), interpretându-le în chip divin, înălţător, transcendent, ca iubire a lui DUMNEZEU, în care aceasta este identificată cu iubirea universală (temelia unitară a celor trei ipostaze ale lui DUMNEZEU). O poziţie aparte ocupă, din acest punct de vedere, printre teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o concepţie etică profund bazată pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism plenar unificator afectiv şi intelectual.
Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune că iubirea sau amorul se formează printr-un fenomen complex de „cristalizare“ care a fost destul de bine descris de Stendhal (în lucrarea sa celebră „DESPRE DRAGOSTE“) şi este analizat acolo ca un proces de fixare progresivă pe care ni-l generează comunicarea şi identificarea empatică inefabilă cu o anumită fiinţă umană de sex opus care ne completează (întregeşte) şi ne polarizează pe multiple niveluri ale fiinţei noastre, făcându-ne să ne descoperim mult mai unificaţi şi armonioşi. Stendhal opune această dragoste intensă, durabilă, profund transfiguratoare şi adevărată amorurilor bruşte, frenetice şi fulgerătoare („COUP DE FOUDRE“) care, prin angrenarea unor polarizări efemere, parţiale sau lipsite de o anumită profunzime şi complexitate, sunt cel mai adesea predispuse să dispară la fel de repede cum au apărut, deoarece fie de o parte, fie chiar de ambele părţi, lipseşte susţinerea afectivă şi transfigurarea care face posibilă aprofundarea în timp a fuziunii amoroase realizate în cuplu pe multiplele niveluri. Iubirea adevărată este, o modalitate foarte simplă de depăşire sau transcendere a egoismului. Înţelegând profund acest aspect prin trăirea directă, intensă, spontană şi liberă a iubirii adevărate putem să înţelegem mult mai bine cuvintele divine, esenţiale ale lui IISUS pe care, paradoxal, foarte puţini creştini le mai pun astăzi în practică: „IUBEŞTE PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI“. Genialul scriitor Tolstoi spune: „ADEVĂRATA IUBIRE ARE TOTDEAUNA DREPT BAZĂ RENUNŢAREA LA PROPRIUL BINE INDIVIDUAL“. Marii sfinţi creştini văd în iubire izvorul virtuţii divine supreme, care este „COMPASIUNEA“.
În continuare, pentru a ilustra cele afirmate, oferim un minunat pasaj poetic şi plin de înţelepciune din cartea „PROFETUL“ a genialului scriitor Kahlil Gibran, cu privire la iubire:
„Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă uneori cărările ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni (atunci când egoul este puternic),
Atunci când iubirea îmbătătoare vă vorbeşte şi o simţiţi în fiinţa voastră înălţătoare şi divină, daţi-i imediat crezare, chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfărâme himericele visuri, asemenea vântului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile (vanităţilor voastre). Fiindcă, precum adeseori iubirea vă încunună, tot ea vă şi crucifică uneori (atunci când trebuie). Precum vă face să creşteţi mult mai repede şi fiind inundaţi de fericire, tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile şi să vă distrugă neîntârziat răutăţile, meschinăriile şi egoismul. Precum ea vă face să plutiţi, fiind ridicaţi de bucurie până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă cu o splendidă gingăşie ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui etern al iubirii, în acelaşi fel ea vă străbate, totodată, ca o miraculoasă forţă purificatoare până în adâncul rădăcinilor voastre, scuturându-le în încleştarea lor cu pământul. Asemenea snopilor de grâu, ea vă seceră, atunci când trebuie. Vă treieră după aceea pentru a vă descoji. Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă. Vă macină fin până la înălbirea făinii voastre. Vă frământă pentru a ajunge să fiţi umili, blânzi, foarte supuşi, plini de umilinţă, îndumnezeiţi şi puri. Pentru ca apoi să vă hărăzească focului său sacru spre a deveni pâinea cea sfântă a veşniciei la ospăţul ei ceresc.
Toate acestea şi multe altele vi le va dărui cu prisosinţă iubirea, pentru ca, în felul acesta, să vă puteţi cunoaşte în întregime tainele inimii şi să deveniţi şi voi o parte din inima vieţii eterne din care izvorăşte iubirea nesfârşită.
Dar dacă, fiind stăpâniţi de îndoială, egoism, răutate, viclenie, suspiciune, făţărnicie sau de teamă, veţi căuta doar avantajele şi plăcerile desfătătoare ale dragostei care doar vi se dăruie fără ca voi să iubiţi, atunci, fiind înfrânţi, sterili şi pricăjiţi este necesar să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii, spre a vă întoarce, ca să rămâneţi închistaţi, egoişti şi singuri, în lumea cea fără de anotimpuri, unde veţi râde sarcastic dar nu cu o adevărată bucurie, unde veţi plânge adeseori, dar nu de fericire pentru că atunci lacrimile voastre nu vor izvorî datorită extazului covârşitor al iubirii.

Iubirea nu se dăruie niciodată decât pe sine şi îşi ia întotdeauna de la DUMNEZEU energia sa atot-cuprinzătoare şi misterioasă pentru cei care o primesc.
Iubirea adevărată nu obligă şi nu vrea niciodată să fie constrânsă sau schilodită de fiinţa umană căreia i se dăruieşte;
Fiindcă iubirii fără margini îi este de-ajuns iubirea pură, divină, nesfârşită şi înălţătoare.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi «Creatorul este în inima mea», ci mai degrabă şoptiţi îmbătaţi de extaz «Eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului».
Să nu credeţi că puteţi croi voi singuri oricum şi după voie drumul iubirii, fiindcă atunci când o meritaţi, iubirea vă inundă sufletul şi vă va arăta, cu siguranţă, ea însăşi calea.
Iubirea fără margini nu urmăreşte niciodată altceva decât ca întotdeauna să se desăvârşească într-un mod paradisiac, printr-o totală iubire.
Dar dacă iubeşti fără încetare şi încă mai ai dorinţe, fie ca atunci acestea să fie:
Să te topeşti de iubire în tot şi în toate şi să devii un fluviu pur şi năvalnic de iubire ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adeseori nostalgia sublimă a prea marii duioşii;
Să fii vrăjit şi îmbătat de înţelegerea inexprimabilă a iubirii care te inundă şi te expansionează în nemărginire;
Să te jertfeşti iubirii nesfârşite de bunăvoie şi bucurându-te de iubirea pe care o dăruieşti;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi, plin de o sfântă recunoştinţă, o sinceră mulţumire lui DUMNEZEU pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de o nouă fericire paradisiacă, la ceasul amiezii şi să cugeţi la misterul uimitor al iubirii;
Să te întorci apoi profund împăcat şi debordând de sublimă desfătare acasă la ora cea magică a amurgului,
Şi, apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă emoţionantă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să ai şi pentru ea un cântec inspirat de laudă.“