Cum este sa fii in relatie de cuplu, cu o fiinta care are stari de iluminare spirituala?

Atata vreme cat am in minte ideea ca „Am o relatie” sau „Sunt intr-o relatie” nu conteaza cu cine, voi suferi. Acesta este un lucru pe care l-am invatat.

 Odata cu conceptul de „relatie” apar si asteptarile, amintirile relatiilor trecute, precum si alte concepte mentale personale si culturale conditionate, despre cum ar trebui sa fie o „relatie”. Vom incerca mai mereu sa modelam realitatea, conform acestor concepte. Dar nu vom reusi niciodata acest lucru. Si astfel, vom suferi din nou. De fapt, adevarul este ca nu exista relatii. Exista numai momentul prezent – iar in momentul prezent exista doar relationare.

 Modul in care relationam cu ceilalti - sau, mai degraba, cat de mult ii iubim pe ceilalti – depinde de cat de goliti suntem de idei, concepte si asteptari.

Ceea ce, in mod conventional, numim „iubire” este o strategie a ego-ului, de a evita abandonul de sine. Cauti pe cineva care sa-ti daruiasca ceva ce nu poti avea decat in starea de abandon. Ego-ul foloseste acea persoana ca inlocuitor, pentru a evita necesitatea de a se abandona. Limba spaniola este cea mai onesta in acest sens. In spaniola se foloseste acelasi verb te quiero, atat pentru „Te iubesc”, cat si pentru „Te doresc”. Pentru ego, a iubi si a dori este acelasi lucru, in timp ce iubirea adevarata nu are in ea dorinta, ea nu doreste sa-si posede si nici sa-si transforme iubitul/iubita. Ego-ul gaseste o fiinta pe care o personalizeaza - si apoi o „face” speciala. El foloseste acea persoana pentru a-si acoperi sentimentul constant  de lipsa de continut, de „insuficient”, de manie si ura, care sunt strans legate intre ele. Acestea sunt fatete ale unui sentiment profund, inradacinat in fiecare fiinta umana si care este inseparabil de starea egotica.

Atunci cand ego-ul personalizeaza ceva si spune „te iubesc”, este vorba despre o incercare inconstienta a sa de a acoperi sau de a indeparta sentimentele inradacinate, ce insotesc intotdeauna ego-ul: lipsa de continut, nefericirea, sentimentul ca nu e de ajuns, care ii este atat de familiar. Pentru un timp, aceasta iluzie chiar functioneaza. Apoi, la un moment dat, in mod inevitabil, persoana pe care am personalizat-o sau pe care am facut-o speciala in ochii nostri, inceteaza sa mai functioneze ca o acoperire pentru durerea, ura, lipsa de continut sau nefericirea noastra, care isi au toate originea in acel sentiment al "nu e suficient" sau "nu e complet". Apoi, apare la suprafata sentimentul care a fost acoperit, iar el incepe sa se proiecteze asupra persoanei care a fost personalizata si facuta speciala – si despre care am crezut ca ne va „salva”. Dintr-o data, iubirea se transforma in ura. Ego-ul nu realizeaza ca ura este o proiectie a suferintei universale, pe care o simtim in interior. Ego-ul crede ca acea persoana ne provoaca durere. El nu-si da seama ca durerea este sentimentul universal de a nu fi conectat cu nivelul cel mai profund al fiintei noastre – de a nu fi ceea ce suntem cu adevarat.

Obiectul iubirii este interschimbabil – la fel de interschimbabil ca si obiectul dorintei egotice. Unii oameni au multe relatii. Ei se indragostesc si se „dezindragostesc” de multe ori. Ei iubesc o persoana pentru un timp, pana cand acest lucru nu mai functioneaza, deoarece nicio persoana nu poate acoperi tot timpul, acea durere sau suferinta permanenta.

Numai a te abandona iti poate da ceea ce cauti in obiectul iubirii tale. Ego-ul spune ca acest lucru nu e necesar, pentru ca „eu iubesc aceasta persoana”. Este un proces inconstient. In momentul in care acceptam complet ceea ce se petrece, si ne abandonam nemaiopunand rezistenta, ceva din interiorul nostru scoate la iveala ceea ce a fost acoperit de dorinta egotica. Este o pace interioara, intima, o stare de nemiscare, de liniste, de tacere si sentimentul de a fi viu. Ceea ce noi suntem in esenta fiintei noastre, e ceva neconditionat. Este ceea ce cautam in obiectul iubirii noastre. Suntem noi insine. Atunci cand se petrece acest lucru, apare o iubire complet diferita, care nu mai este subiectul iubirii/urii. Ea nu personalizeaza lucrurile sau persoanele, facandu-le speciale. Este absurd chiar si sa folosim acelasi cuvant pentru a o denumi. Insa, ca si in cazul unei relatii normale de iubire/ura, e posibil sa intram, ocazional, in starea de abandon. Uneori, acest lucru se poate petrece pentru perioade scurte de timp; putem  trai o iubire profunda, universala si o stare de acceptare totala, care apare uneori la suprafata constiintei, chiar si in relatiile care sunt in realitate egotice. Daca aceasta stare de abandon nu este sustinuta, ea va fi acoperita din nou cu vechile sabloane egotice. Deci, eu nu spun ca iubirea adevarata, profunda nu poate fi prezenta ocazional, chiar si intr-o relatie obisnuita de iubire/ura. Dar ea este rara si, de obicei, dureaza foarte putin.

Intotdeauna cand acceptam ceea ce se petrece, apare ceva mai profund. Altfel, devenim prinsi in capcana celor mai dureroase dileme, exterioare sau interioare, a celor mai dureroase sentimente sau situatii; insa, in momentul in care acceptam ceea ce este, trecem dincolo de toate manifestarile, le transcendem. Chiar daca simtim ura, in momentul in care acceptam ca asta este ceea ce simtim, noi transcendem acest sentiment. El e posibil sa mai existe, dar dintr-o data ne aflam intr-un „loc” mai profund, in care aceasta nu mai conteaza atat de mult.