Înainte de a mă naşte D-zeu mi-a pus iubirea pentru tine în suflet, m-a scăldat într-o lacrimă şi m-a trimis în lume unde am fost pierdută şi regăsită, iar sufletele noastre s-au atins şi noi am simţit că suntem două suflete pereche!

Într-una din zilele fără nume şi fără ore din Cer...D-zeu deschise palma şi zâmbi. În palma Lui stăteau două sufleţele mici şi plăpânde...care se priveau şi chicoteau fericite:
-Uite...înăuntrul meu dacă strigi...numa pe tine te auzi! spuse Sufeţelul în privirea căruia străluceau toate constelaţiile fericirii ascunse după petalele unui trandafir mereu în rouă.
-Hihi...da...şi tu dacă intri înăuntrul meu vei vedea că eşti peste tot, spuse Sufleţica.
-Off, oftă D-zeu şi scăpă o lacrimă peste cele două suflete jucăuşe, iar măna lui începu să tremure încet.
-De ce plângi? întrebară sufleţelele abia abţinându-se să nu plângă şi ele.
-Pentru că aţi crescut prea repede...timpul deşi aici nu are cu ce să fie măsurat...a trecut dragii mei.., iar voi trebuie să plecaţi să învăţaţi să simţiţi şi să daţi mai departe, iar D-zeu îi mângâie încet...în timp ce ei începură să râdă gâdilindu-se.
Apoi, brusc Sufleţica începu să plângă.
-Ce este draga mea, întrebă D-zeu?
-Nu vreau să plec...dacă plec ce se întâmplă cu Sufleţel? Nu vreau să mă despart de el niciodată...în el am toate ecourile mele...toate răsetele şi toate cuvintele. Cum am să ştiu să mi le găsesc din nou...cum am să-l găsesc pe Sufleţel acolo? Lumea e mare şi rea şi poate nu îl voi găsi niciodată...
Atunci Sufleţel scoase un ţipăt...primul ţipăt auzit vreodată în Cer, iar D-zeu se întristă pentru prima dată. Încercă să-l aline, să îl mângâie, să îl facă să zâmbească, dar Sufleţel era trist, speriat şi înţepenit...apoi dintr-o dată începu să plângă în hohote...:
-Nu mă trimite te rog în lume...fără Sufleţica mea nu voi ştii să învăţ nimic bine...nici durerea, nici fericirea, nici nu voi ştii să fiu un suflet bun...voi rătăci mereu până am să mă întorc la Tine să pot fi din nou cu Sufleţica mea.
D-zeu se cutremură şi îl cicăli:
-Sufleţel...viaţa trebuie să o apreciezi şi când nu îţi găsesţi calea, din durere trebuie să ştii să cerni lacrimile şi să faci din ele cele mai frumoase gânduri de întelepciune. Din înţelepciune trebuie să dai apoi celor din jur şi poate aşa vei învăţa să fii bun chiar dacă Sufleţica nu este lângă tine.
-Dar nu e corect...nu e corect...se revoltă Sufleţica!...şi venele ei prin care curgea toată fiinţa ei se încordară într-un geamăt...ca şi când Cerul ar fi stors toţi norii de ploaie..., iar Îngerul Curcubeu şi-ar fi pierdut culorile.
-Sufleţica...tună D-zeu revoltat pentru prima oară..., dar văzu că ea nu se sperie deloc....! Sufleţică dragă...ce nu e corect în ceea ce fac EU?
Lacrimile ei se prelingeau în minuscule bobiţe de nisip..., iar ea le culegea...toate...boabă cu boabă...şi tot plângea...mai mult, mai mult..., iar D-zeu mirat o întrebă:
-Ce faci acolo Sufleţică?
-Plâng în amintiri şi le culeg...le strâng în boabe de nisip...şi le înghit apoi pe toate...aşa voi ştii să îmi amintesc într-o zi de Sufleţel...îl voi ştii recunoaşte...dacă eu ca şi om nu voi ştii...eu ca şi Sufleţica îl voi recunoaşte...nu se poate să nu fie aşa..continuă ea plângând tot mai multe amintiri.
Sufleţel o tot mângâia şi o ajuta să culeagă amintirile...una...două...zece...o sută...o mie...un milion de eoni..., iar D-zeu le spuse că trebuie să se pregătească.
Atunci Sufleţica îi spuse:
-Ştii ce nu e corect Doamne Doamne?...Că ne-ai născut împreună şi ne trimiţi separat...că ne-ai lăsat să ne cunoaştem şi ne plângi în două lacrimi...că îmi rupi în fărâme de eoni ecoul pe care numa el ştia să îl facă să rămână înăuntru...!
-Off...dragii mei..., dar trebuie să fac asta, altfel nu ar fi bine...trebuie să învăţaţi să fiţi oameni...şi trebuie să vă faceţi mari...ca să pot plânge cât mai mulţi Sufleţei şi Sufleţici, răspunse D-zeu trist şi fericit săruntându-i pentru ultima oară.
-Sufleţellllllllll !!!....se pierdu în infinit strigătul disperat al Sufleţicii.
-Sufleţicooooooooo !!!....îi urmă ecoul disperat al lui Sufleţel, dar strigătele nu le mai putură auzi.
Timpul trecu, iar D-zeu plânse Sufleţei şi Sufleţici într-una, însă în serile Sale de odihnă...lua două suflete adormite pe pălmile Sale şi le şoptea câte un cântec de adormit..., îi săruta şi îi aşeza înapoi. Erau şi probabil vor rămâne mereu preferaţii Lui..cei doi Sufleţel şi Sufleţica...primii care au făcut Cerul să plângă.
Într-o zi însă...pe când D-zeu avea ceva urgent de făcut...Sf. Petru..veni ţipând:
-Doamneeeee! Doamneee!
-Da Petru..., dar ce strigi aşa de o să trezeşti şi Răul pe care de abia l-am adormit?!
-Doamne...priveşte rogu-te jos...pe Pământ!..., iar ochii lui Petru sticleau de lacrimi şi fericire.
D-zeu mormăi..:
-Ce o fi cu Petru...că de când a plecat Sufleţica nu a mai zâmbit aşa niciodată!...
Să nu uit...Sf. Petru este preferatul Sufleţicii, el a fost dintotdeauna sfântul ei preferat...la el stătea în poală şi asculta poveşti şi învăţa să fie războinică şi să nu cedeze oricât de grea ar fi căderea, iar Petru...se topea tot când era vorba de ea.
D-zeu atunci îi zicea mereu zâmbind:
-Off Petre că parcă te-a topit precum o bucăţică de unt.
D-zeu privi pe Pământ cu nerăbdare...şi atunci Cerul începu să se cutremure...Îngerii uitară pentru o clipă să mai zburde...Îngerul Curcubeu uită că are culori...Norii se strânseră toţi unul în braţele celuilat...Heruvimii se ascunseră după Bolta Cerească...singurul Îngerul Iubirii stătea şi privea bucurându-se ca un copil mic.
D-zeu oftase pentru prima dată în lunga Sa Eternitate...oftase pentru că doi tineri îşi ciocniră pentru prima dată...imposibil, eroic, trist...sufletele...şi...se recunoscură:
-Sufleţico dragă...chiar tu eşti, iar lacrimile lui începură să curgă, în timp ce mâna îi mângâia chipul ei fără încetare...îi era teamă să nu dispară iarăşi...! Offf Sufleţica mea...chiar tu eşti...mi te-am imaginat de multe ori...te-am simţit...am ştiut că plângi şi mă strigi...pentru că am simţit boabele de amintiri...şi mă răscolea dorul de...tine...draga mea!
Iar ea...îl privea mută...mută de drag şi emoţie...de lacrimi şi fericire...ochii i se scăldau pe faţa lui...vai cât de frumos era Sufleţel al ei...şi era el...!!!
-Sufleţel...oohh...Sufleţel!
Mâna ei îi atinse chipul scăldat în lacrimi...şi sufletul scoase iarăşi ţipătul care stoarse norii de lacrimi...ploua iară...iar ei ştiau că D-zeu plângea pentru ei...a plâns când i-a creat...a plâns când i-a trimis...şi a oftat plângând acuma când ei s-au regăsit.
Se priveau plângând şi râzând...se sărutau şi se mângâiua cu dor...vroiau să recupereze tot timpul ce le-a fost furat..., iar ochii lor se umpleau unul de altul ca şi când să umple din nou clepsidra de amintiri...ca să se poată regăsi mereu...mereu...oricâte uragane ar fi...oricâte ploi sau vreme bună.
Ştiau că orice le-a rezervat viaţa şi soarta...orice le va rezerva...ei nu se vor mai pierde...erau Sufleţel şi Sufleţica...cei născuţi împreună.