Linistea Interioară

"O data am fost lasat fara de glas. Aceasta fu cand cineva m-a intrebat: "Cine esti tu?"


Intaiul gand a lui Dumnezeu a fost un inger.


Intaiul cuvant a lui Dumnezeu a fost un om.


Eram fiinte frematande, fara de tinta si fara de alean, o mie de ani inainte ca marea si vantul sa ne fi dat glas. Cum am putea acum sa scoatem la iveala stravechiul zilelor din noi avand la indemana numai ecourile zilelor de ieri?


Aducerea aminte e un fel de intalnire. uitarea e un fel de neinlantuire.


Noi masuram timpul dupa miscarea astrelor fara de numar; iar ei masoara timpul cu mici masinarii pe care le tin in buzunare.
Spune-mi deci, cum ne-am putea intalni in acelasi loc si in acelasi timp?


Spatiul nu este acela dintre cer si pamant pentru cine priveste de la fereastra Caii Lactee.


Nu poti sa atingi zorile decat strabatand cararile noptii.


Cum as putea sa-mi pierd increderea in dreptatea vietii cand stiu ca cei ce dorm in puf nu au vise mai frumoase decat cei ce dorm in tarana?


Ciudat, pofta mea pentru unele placeri e parte din durerea ce o simt.


De sapte ori mi-am dispretuit fiinta:
Prima oara, cand am vazut-o umilindu-se ca sa ajunga pe inaltimi.
A doua oara, cand am vazut cum schiopata dinaintea celor infirmi.
A treia oara, cand a avut de ales intre greu si usor si a ales usorul.
A patra oara, cand a facut un rau si s-a consolat cu gandul ca si altii savarsesc rele.
A cincea oara, cand a indurat din slabiciune zicandu-si ca rabdarea inseamna tarie.
A sasea oara, cand a dispretuit un chip urat, fara sa stie ca era una din propriile sale masti.
Si a saptea oara, cand a inaltat un cantec de slava si apoi s-a mandrit cu asta."


Kahlil Gibran - Nisip si spuma

„Când mintea îţi este plină de critici şi acuzaţii faţă de propria persoană, este greu să-ţi vezi talentele. Dacă în inimă ţi s-a îngrădit îndoiala de sine, este greu să găseşti iubirea. Atunci când trupul, mintea, inima sau fiinţa ta spirituală sunt aglomerate cu lucruri care nu au ce căuta acolo, este greu să vezi cine eşti. Este greu să devii ceea ce sinele superior îţi cere să fii şi aproape imposibil să te iubeşti pe tine. Deoarece aglomerarea şi complexitatea sunt noţiuni opuse clarităţii – imaginea reală de sine care este iubirea – este extrem de important ca tu să faci ordine printre lucruri.
Să te vezi pe tine în realitate şi să accepţi ceea ce vezi…..asta înseamnă dragoste!”

DAPHNE ROSE KINGMA - IUBEŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI

Scrisoarea unui Copil către Părinții săi


“Mama, tata, v-aş fi recunoscător dacă nu aţi încerca mereu să îmi explicaţi ceea ce vă este atât de greu să înţelegeţi la mine. Mama, tata, să nu pierdeţi prea mult timp pentru a-mi da dreptate, pentru a mă linişti, pentru a încerca să vă potolesc temerile sau pentru a mă face să vă fac pe plac.

Mama, tata, având grijă de temerile voastre şi de dorinţele voastre care stau în spatele fricilor, aţi putea să mă ajutaţi să creăm o relaţie mai relaxată şi mai vie între noi.

Mama, tata, vă rog să nu mă lăsaţi să cred că dorinţele mele sunt atotputernice. Sunt doar expresia unui imaginar care trebuie să înfrunte realitatea.

Mama, tata, aţi putea să mă ascultaţi pur şi simplu, fără să vă agăţaţi imediat de ceea ce spun, fără să consideraţi fiecare dintre încercările sau revoltele mele, ca o acuzare a ceea ce sunteţi.

Mama, tata, vă rog să vă asumaţi riscul de a mă frustra şi chiar de a mă face să sufar, refuzând unele dintre cererile mele.

Mama, tata, îndrăzniţi să vă afirmaţi cu visele şi nevoile voastre sau cu greşelile voastre, fără să vă justificaţi mereu pentru tot ceea ce faceţi sau nu faceţi pentru mine.

Mama, tata, vă mulţumesc mult pentru că ştiţi să spuneţi “nu” şi nu întreţineţi iluzia că voi puteţi fi totul pentru mine şi că eu sunt totul pentru voi.

Mama, tata, asumaţi-vă riscul de a-mi asculta dorinţele, dar nu mi le îndepliniţi imediat. Dacă mi le realizaţi foarte repede, există riscul să mă devitalizaţi.

Mama, tata, spuneţi-mi că pot visa să fiu mare chiar dacă nu sunt şi pot fi mai mic decât aţi dori voi, deoarece ştiu că mai am un drum lung de făcut.

Mama, tata, vă rog să nu vă răzgândiţi atunci când îmi refuzaţi ceva, rămâneţi fermi, doar astfel voi reuşi să înfrunt realitatea din jurul meu.

Mama, tata, pentru a reuşi să mă poziţionez, pentru a-mi descoperi propriile limite, pentru a avea repere clare şi a mă afirma faţă de voi, nu ezitaţi să îmi fixaţi limite şi interdicţii.

Mama, tata, chiar dacă reacţionez, dacă plâng, chiar dacă, mama, îţi spun uneori că eşti “rea şi nemiloasă”, să rămâi fermă. Poziţionarea ta clară mă linişteşte şi mă întăreşte.

Mama, tata, chiar dacă vă dezamăgesc, chiar dacă vă acuz că nu înţelegeţi nimic, nu mă închideţi în reacţiile mele printr-o respingere sau un refuz.


Mama, tata, nu renunţaţi! Dacă încerc să vă seduc, rezistaţi, dacă uneori vă enervez, nu vă îngrijoraţi. Doar astfel voi învăţa să am încredere în mine!

Mama, tata, ştiţi că nu sunteţi obligaţi să fiţi părinţi 24 din 24 şi nici să fiţi perfecţi! Astfel voi şti să sufăr puţin şi să găsesc distanţa potrivită.

Mama, tata, dincolo de rolurile voastre actuale, am nevoie să îi întâlnesc, nu doar pe femeia şi pe bărbatul din voi, ci şi pe fetiţa şi pe băieţelul care aţi fost cândva. Mama, uneori am nevoie de o mamă, dar şi de o mămică. Tăticule, să nu-ţi fie teamă să fii tată şi acceptă să-l arăţi pe tăticul din tine!

Mama, tata, am nevoie să vă spun fiecaruia: nu sunt decât fiul (fiica) voastră (nu sunt totul pentru voi) si nu sunt doar fiul (fiica) voastră! Ci multe alte lucruri în viaţa mea.”

Extras din cartea: Şi dacă am fi noi înşine, cine ar suferi? Cum să renunţăm la autosabotatorii din interiorul nostru, Jacques Salome

Ludwig Van Beethoven - Moonlight

La lasatul serii, te privesc...iarna imi zambeste inghetat pe obrajii tai rosii...simte ca nu are nici o putere asupra ta, nu poate sa-ti invinga caldura din suflet, din priviri...din sarut...

...imbratisati...doua priviri calde....fara cuvinte...doar tacere...iar Dumnezeu ne deseneaza cu mangaieri fine, un inceput de dorinta...

...iar apoi...in miez de noapte, doi pui de ingeri se incalzesc cu sarutari... ne amestecam tarziu intr-un dor prea firesc si ne soptim apoi iubirile atat de perfect... ca intr-un concert pentru doua voci...

...iar martor la aceste iubiri ne este doar Dumnezeu.

Astazi vreau sa tac....sunt momente in care nu mai vreau sa vorbesc cu nimeni...momente in care vreau sa fiu lasata in pace, sa fiu doar eu si tacerea mea.

...sa stau si sa-mi ascult gandurile...

...sa nu ma intrebe nimeni nimic....sa nu imi pese de nimic....oricum lumea se invarte si fara cuvintele mele...oricum viata continua sa mearga inainte cu sau fara vorbele mele.

Astazi vreau sa tac...oricum, ce mai este de spus?

...si poate o mie de taceri ar insemna mai mult decat un cuvant...

...si vreau sa tac....

Pe aripa noptii rasar de nicaieri doi ingeri micuti ce-si zambesc in culori si-si impart mainile la doi... nu e nimeni sa ii vada... doar cateva ganduri uitate de cineva la inceputul iernii...

La capatul privirii li se intampla perfect o minune, iar pe scara catre Dumnezeu ii asteapta mai mereu cate-o rugaciune... au invatat ca-n zbor ideile plutesc sfant si in taceri si-au ingropat firesc soapta spre Paradis...

Intr-un zambet colorat de la inceputul iernii, cineva a invatat sa gandeasca in doi... nu mai conteaza nimic... doar maini ce se ating usor si un sarut cu parfum de trandafir... apoi pe aripile ingerilor rasare cu liniste, noaptea...

Raise Me Up

Despre Cunoasterea de Sine


"Inimile voastre cunosc in tacere tainele zilelor si ale noptilor
Insa urechile voastre tanjesc dupa glasul cunoasterii din inimi
Ati vrea s-atingeti cu degetele trupul dezgolit al viselor voastre
E bine sa vreti.
Paraul ascuns din fantana sufletului vostru trebuie numaidecat ca sa razbata si sa alerge catre mare murmurand
Si doar atunci comoara din adancul sufletelor voastre cele fara de margini vi se va arata
Dar nu va cantariti comoara cea de taina cu cantarul
Si nici nu cercetati adancurile cunoasterii voastre cu firul or prajina, caci sinea voastra e o mare fara tarmuri si fara de masuratori
Nu spuneti "am gasit adevarul" ci mai degraba "am gasit un adevar"
Nu spuneti "am gasit cararea sufletului"
Mai bine spuneti "am intalnit sufletul mergand pe cararea mea"
Caci sufletul colinda toate cararile
Nu are un singur drum si nici nu se inalta drept precum o trestie
El se deschide precum un lotus cu nenumaratele-i petale"


Kahlil Gibran - Darul iubirii

Mesaj pentru fiecare fiinţă umană, care aspiră să iubească sincer şi profund

IUBIREA adevărată este o energie tainică ce provine de la DUMNEZEU şi ea face să apară în universul nostru lăuntric un sentiment copleşitor, divin care face cu putinţă, pentru acela (sau aceea) care îl trăieşte plenar, să resimtă o inefabilă dilatare euforică a fiinţei sale şi, totodată, a câmpului conştiinţei, de la finit către infinit. Ceea ce caracterizează în mod fundamental iubirea adevărată este faptul că, permanent, ea este opusul EGOISMULUI.

IUBIREA este resimţită intens de fiinţa umană sub forma unui sentiment esenţialmente unificator, profund euforic, copleşitor, nuanţat, moral-estetic. Iubirea se manifestă mai ales prin aspiraţia sublimă, dezinteresată, profund transfiguratoare şi pătrunsă de abnegaţie către obiectul său: o fiinţă umană de sex opus care ne atrage, o anumită persoană asupra căreia resimţim spontan imboldul să ne revărsăm în mod detaşat afecţiunea, sau chiar o colectivitate, o idee ori o valoare, o activitate. Naşterea, persistenţa şi dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care în esenţa sa este divin şi beatific, şi dezvoltarea acestui sentiment atunci când el se manifestă divers nuanţat, de la o fiinţă umană la alta, în sfera sa individuală (care este aproape unică, fiind diferită de la un om la altul) este intim legată de formarea şi cristalizarea personalităţii.
Iubirea dintre sexe vizează, prin transfigurare amoroasă profundă şi adoraţie, fuziunea complementară inefabil unificatoare pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual) cu o anumită fiinţă umană aflată în plenitudinea sa fizică, vitală, psihică, morală şi intelectuală, care îi apare aceluia sau aceleia care o iubeşte intens, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepetabile, fiind tocmai din această cauză (pentru ACELA SAU ACEEA CARE IUBEŞTE) generatoare de o imensă fericire autentică, numai în această calitate.
Iubirea a fost şi este învestită cu importante sensuri şi valenţe umane şi spirituale în gândirea modernă, revelându-se rolul ei ca factor de aglutinare a solidarităţii umane profunde, ca factor de asigurare a comunităţii de idei a speciei umane, ca esenţă sublimă, divină şi profund transfiguratoare a omului. Reprezentanţii filosofiei religioase, gânditorii creştini mai cu seamă (de exemplu, neoplatonismul, tomismul şi neotomismul, personalismul, existenţialismul religios) au pus foarte clar în evidenţă unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-agape), interpretându-le în chip divin, înălţător, transcendent, ca iubire a lui DUMNEZEU, în care aceasta este identificată cu iubirea universală (temelia unitară a celor trei ipostaze ale lui DUMNEZEU). O poziţie aparte ocupă, din acest punct de vedere, printre teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o concepţie etică profund bazată pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism plenar unificator afectiv şi intelectual.
Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune că iubirea sau amorul se formează printr-un fenomen complex de „cristalizare“ care a fost destul de bine descris de Stendhal (în lucrarea sa celebră „DESPRE DRAGOSTE“) şi este analizat acolo ca un proces de fixare progresivă pe care ni-l generează comunicarea şi identificarea empatică inefabilă cu o anumită fiinţă umană de sex opus care ne completează (întregeşte) şi ne polarizează pe multiple niveluri ale fiinţei noastre, făcându-ne să ne descoperim mult mai unificaţi şi armonioşi. Stendhal opune această dragoste intensă, durabilă, profund transfiguratoare şi adevărată amorurilor bruşte, frenetice şi fulgerătoare („COUP DE FOUDRE“) care, prin angrenarea unor polarizări efemere, parţiale sau lipsite de o anumită profunzime şi complexitate, sunt cel mai adesea predispuse să dispară la fel de repede cum au apărut, deoarece fie de o parte, fie chiar de ambele părţi, lipseşte susţinerea afectivă şi transfigurarea care face posibilă aprofundarea în timp a fuziunii amoroase realizate în cuplu pe multiplele niveluri. Iubirea adevărată este, o modalitate foarte simplă de depăşire sau transcendere a egoismului. Înţelegând profund acest aspect prin trăirea directă, intensă, spontană şi liberă a iubirii adevărate putem să înţelegem mult mai bine cuvintele divine, esenţiale ale lui IISUS pe care, paradoxal, foarte puţini creştini le mai pun astăzi în practică: „IUBEŞTE PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI“. Genialul scriitor Tolstoi spune: „ADEVĂRATA IUBIRE ARE TOTDEAUNA DREPT BAZĂ RENUNŢAREA LA PROPRIUL BINE INDIVIDUAL“. Marii sfinţi creştini văd în iubire izvorul virtuţii divine supreme, care este „COMPASIUNEA“.
În continuare, pentru a ilustra cele afirmate, oferim un minunat pasaj poetic şi plin de înţelepciune din cartea „PROFETUL“ a genialului scriitor Kahlil Gibran, cu privire la iubire:
„Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă uneori cărările ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni (atunci când egoul este puternic),
Atunci când iubirea îmbătătoare vă vorbeşte şi o simţiţi în fiinţa voastră înălţătoare şi divină, daţi-i imediat crezare, chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfărâme himericele visuri, asemenea vântului de miazănoapte care vă pustieşte grădinile (vanităţilor voastre). Fiindcă, precum adeseori iubirea vă încunună, tot ea vă şi crucifică uneori (atunci când trebuie). Precum vă face să creşteţi mult mai repede şi fiind inundaţi de fericire, tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile şi să vă distrugă neîntârziat răutăţile, meschinăriile şi egoismul. Precum ea vă face să plutiţi, fiind ridicaţi de bucurie până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă cu o splendidă gingăşie ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui etern al iubirii, în acelaşi fel ea vă străbate, totodată, ca o miraculoasă forţă purificatoare până în adâncul rădăcinilor voastre, scuturându-le în încleştarea lor cu pământul. Asemenea snopilor de grâu, ea vă seceră, atunci când trebuie. Vă treieră după aceea pentru a vă descoji. Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă. Vă macină fin până la înălbirea făinii voastre. Vă frământă pentru a ajunge să fiţi umili, blânzi, foarte supuşi, plini de umilinţă, îndumnezeiţi şi puri. Pentru ca apoi să vă hărăzească focului său sacru spre a deveni pâinea cea sfântă a veşniciei la ospăţul ei ceresc.
Toate acestea şi multe altele vi le va dărui cu prisosinţă iubirea, pentru ca, în felul acesta, să vă puteţi cunoaşte în întregime tainele inimii şi să deveniţi şi voi o parte din inima vieţii eterne din care izvorăşte iubirea nesfârşită.
Dar dacă, fiind stăpâniţi de îndoială, egoism, răutate, viclenie, suspiciune, făţărnicie sau de teamă, veţi căuta doar avantajele şi plăcerile desfătătoare ale dragostei care doar vi se dăruie fără ca voi să iubiţi, atunci, fiind înfrânţi, sterili şi pricăjiţi este necesar să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii, spre a vă întoarce, ca să rămâneţi închistaţi, egoişti şi singuri, în lumea cea fără de anotimpuri, unde veţi râde sarcastic dar nu cu o adevărată bucurie, unde veţi plânge adeseori, dar nu de fericire pentru că atunci lacrimile voastre nu vor izvorî datorită extazului covârşitor al iubirii.

Iubirea nu se dăruie niciodată decât pe sine şi îşi ia întotdeauna de la DUMNEZEU energia sa atot-cuprinzătoare şi misterioasă pentru cei care o primesc.
Iubirea adevărată nu obligă şi nu vrea niciodată să fie constrânsă sau schilodită de fiinţa umană căreia i se dăruieşte;
Fiindcă iubirii fără margini îi este de-ajuns iubirea pură, divină, nesfârşită şi înălţătoare.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi «Creatorul este în inima mea», ci mai degrabă şoptiţi îmbătaţi de extaz «Eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului».
Să nu credeţi că puteţi croi voi singuri oricum şi după voie drumul iubirii, fiindcă atunci când o meritaţi, iubirea vă inundă sufletul şi vă va arăta, cu siguranţă, ea însăşi calea.
Iubirea fără margini nu urmăreşte niciodată altceva decât ca întotdeauna să se desăvârşească într-un mod paradisiac, printr-o totală iubire.
Dar dacă iubeşti fără încetare şi încă mai ai dorinţe, fie ca atunci acestea să fie:
Să te topeşti de iubire în tot şi în toate şi să devii un fluviu pur şi năvalnic de iubire ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adeseori nostalgia sublimă a prea marii duioşii;
Să fii vrăjit şi îmbătat de înţelegerea inexprimabilă a iubirii care te inundă şi te expansionează în nemărginire;
Să te jertfeşti iubirii nesfârşite de bunăvoie şi bucurându-te de iubirea pe care o dăruieşti;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi, plin de o sfântă recunoştinţă, o sinceră mulţumire lui DUMNEZEU pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de o nouă fericire paradisiacă, la ceasul amiezii şi să cugeţi la misterul uimitor al iubirii;
Să te întorci apoi profund împăcat şi debordând de sublimă desfătare acasă la ora cea magică a amurgului,
Şi, apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă emoţionantă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să ai şi pentru ea un cântec inspirat de laudă.“

RIŞTI?...

Râzând,
Rişti să pari nebun.

Plângând,
Rişti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.

Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi...

Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind,
Rişti sa mori...

Sperând,
Rişti să disperi,

Încercând măcar,
Rişti să dai greş...

Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic...



 Rudyard Kipling 

Eliberarea de atasamente

Noi, ca oameni, ne ataşăm prea repede de orice lucru. Viaţa este flux, nimic nu rămâne la fel, dar sperăm şi dorim ca nimic să nu se schimbe. Există prea multă frustrare în lume pentru că toate aşteptările noastre rămân neîmplinite. Fiecare aşteptare aduce nefericire.

Ataşamentul înseamnă a te agăţa de un lucru, şi nu doreşti ca acesta să se schimbe vreodată. Acest lucru înseamnă a dori imposibilul. Tânărul doreşte să fie mereu tânăr, iar acest lucru este imposibil, mai devreme sau mai târziu acesta va îmbătrâni. Dar bătrâneţea nu aduce fericire, ci suferinţă. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci am crede că viaţa devine cu adevărat împlinită la bătrâneţe. Ea ar trebui să reprezinte culmea cea mai înaltă acoperită de omăt, dar nu este decât o gaură neagră. Este o gaură neagră pentru că ne agăţăm de tinereţe.

Ne agăţăm de trup, dar trupul va ceda într-o zi. Trăieşte, iubeşte, respectă, ai grijă, dar nu te ataşa. Aminteşte-ţi că este numai un caravanserai, doar înnoptezi acolo. Iar dimineaţa va trebui să pleci.

Aşa stau lucrurile. Te îndrăgosteşti de o persoană, te ataşezi, iar apoi eşti nefericit. Apoi eşti posesiv, apoi te temi ca persoana respectivă să nu se îndrăgostească de altcineva. Începi să o îngrădeşti, să-i răpeşti libertatea, să o reduci la stadiul de obiect. Dragostea şi respectul dispar. Totul se transformă într-o luptă continuă între cele două egouri. Tu vrei să-l stăpâneşti, la fel se întâmplă cu cealaltă persoană. Cum să reziste dragostea în acest conflict? Ataşamentul distruge dragostea. El este otrava dragostei.

Iubeşte profund, dar nu aduce gelozia şi posesivitatea într-o relaţie. Ele vor apărea dacă tu te vei ataşa de o persoană. Cea mai mare artă de a învăţa este să te laşi purtat de viaţă fără a te ataşa. Lucrurile vin şi pleacă, dar tu rămâi concentrat asupra fiinţei tale, nu te laşi distras şi nici perturbat.



Osho, ABC-ul Iluminarii

Înainte de a mă naşte D-zeu mi-a pus iubirea pentru tine în suflet, m-a scăldat într-o lacrimă şi m-a trimis în lume unde am fost pierdută şi regăsită, iar sufletele noastre s-au atins şi noi am simţit că suntem două suflete pereche!

Într-una din zilele fără nume şi fără ore din Cer...D-zeu deschise palma şi zâmbi. În palma Lui stăteau două sufleţele mici şi plăpânde...care se priveau şi chicoteau fericite:
-Uite...înăuntrul meu dacă strigi...numa pe tine te auzi! spuse Sufeţelul în privirea căruia străluceau toate constelaţiile fericirii ascunse după petalele unui trandafir mereu în rouă.
-Hihi...da...şi tu dacă intri înăuntrul meu vei vedea că eşti peste tot, spuse Sufleţica.
-Off, oftă D-zeu şi scăpă o lacrimă peste cele două suflete jucăuşe, iar măna lui începu să tremure încet.
-De ce plângi? întrebară sufleţelele abia abţinându-se să nu plângă şi ele.
-Pentru că aţi crescut prea repede...timpul deşi aici nu are cu ce să fie măsurat...a trecut dragii mei.., iar voi trebuie să plecaţi să învăţaţi să simţiţi şi să daţi mai departe, iar D-zeu îi mângâie încet...în timp ce ei începură să râdă gâdilindu-se.
Apoi, brusc Sufleţica începu să plângă.
-Ce este draga mea, întrebă D-zeu?
-Nu vreau să plec...dacă plec ce se întâmplă cu Sufleţel? Nu vreau să mă despart de el niciodată...în el am toate ecourile mele...toate răsetele şi toate cuvintele. Cum am să ştiu să mi le găsesc din nou...cum am să-l găsesc pe Sufleţel acolo? Lumea e mare şi rea şi poate nu îl voi găsi niciodată...
Atunci Sufleţel scoase un ţipăt...primul ţipăt auzit vreodată în Cer, iar D-zeu se întristă pentru prima dată. Încercă să-l aline, să îl mângâie, să îl facă să zâmbească, dar Sufleţel era trist, speriat şi înţepenit...apoi dintr-o dată începu să plângă în hohote...:
-Nu mă trimite te rog în lume...fără Sufleţica mea nu voi ştii să învăţ nimic bine...nici durerea, nici fericirea, nici nu voi ştii să fiu un suflet bun...voi rătăci mereu până am să mă întorc la Tine să pot fi din nou cu Sufleţica mea.
D-zeu se cutremură şi îl cicăli:
-Sufleţel...viaţa trebuie să o apreciezi şi când nu îţi găsesţi calea, din durere trebuie să ştii să cerni lacrimile şi să faci din ele cele mai frumoase gânduri de întelepciune. Din înţelepciune trebuie să dai apoi celor din jur şi poate aşa vei învăţa să fii bun chiar dacă Sufleţica nu este lângă tine.
-Dar nu e corect...nu e corect...se revoltă Sufleţica!...şi venele ei prin care curgea toată fiinţa ei se încordară într-un geamăt...ca şi când Cerul ar fi stors toţi norii de ploaie..., iar Îngerul Curcubeu şi-ar fi pierdut culorile.
-Sufleţica...tună D-zeu revoltat pentru prima oară..., dar văzu că ea nu se sperie deloc....! Sufleţică dragă...ce nu e corect în ceea ce fac EU?
Lacrimile ei se prelingeau în minuscule bobiţe de nisip..., iar ea le culegea...toate...boabă cu boabă...şi tot plângea...mai mult, mai mult..., iar D-zeu mirat o întrebă:
-Ce faci acolo Sufleţică?
-Plâng în amintiri şi le culeg...le strâng în boabe de nisip...şi le înghit apoi pe toate...aşa voi ştii să îmi amintesc într-o zi de Sufleţel...îl voi ştii recunoaşte...dacă eu ca şi om nu voi ştii...eu ca şi Sufleţica îl voi recunoaşte...nu se poate să nu fie aşa..continuă ea plângând tot mai multe amintiri.
Sufleţel o tot mângâia şi o ajuta să culeagă amintirile...una...două...zece...o sută...o mie...un milion de eoni..., iar D-zeu le spuse că trebuie să se pregătească.
Atunci Sufleţica îi spuse:
-Ştii ce nu e corect Doamne Doamne?...Că ne-ai născut împreună şi ne trimiţi separat...că ne-ai lăsat să ne cunoaştem şi ne plângi în două lacrimi...că îmi rupi în fărâme de eoni ecoul pe care numa el ştia să îl facă să rămână înăuntru...!
-Off...dragii mei..., dar trebuie să fac asta, altfel nu ar fi bine...trebuie să învăţaţi să fiţi oameni...şi trebuie să vă faceţi mari...ca să pot plânge cât mai mulţi Sufleţei şi Sufleţici, răspunse D-zeu trist şi fericit săruntându-i pentru ultima oară.
-Sufleţellllllllll !!!....se pierdu în infinit strigătul disperat al Sufleţicii.
-Sufleţicooooooooo !!!....îi urmă ecoul disperat al lui Sufleţel, dar strigătele nu le mai putură auzi.
Timpul trecu, iar D-zeu plânse Sufleţei şi Sufleţici într-una, însă în serile Sale de odihnă...lua două suflete adormite pe pălmile Sale şi le şoptea câte un cântec de adormit..., îi săruta şi îi aşeza înapoi. Erau şi probabil vor rămâne mereu preferaţii Lui..cei doi Sufleţel şi Sufleţica...primii care au făcut Cerul să plângă.
Într-o zi însă...pe când D-zeu avea ceva urgent de făcut...Sf. Petru..veni ţipând:
-Doamneeeee! Doamneee!
-Da Petru..., dar ce strigi aşa de o să trezeşti şi Răul pe care de abia l-am adormit?!
-Doamne...priveşte rogu-te jos...pe Pământ!..., iar ochii lui Petru sticleau de lacrimi şi fericire.
D-zeu mormăi..:
-Ce o fi cu Petru...că de când a plecat Sufleţica nu a mai zâmbit aşa niciodată!...
Să nu uit...Sf. Petru este preferatul Sufleţicii, el a fost dintotdeauna sfântul ei preferat...la el stătea în poală şi asculta poveşti şi învăţa să fie războinică şi să nu cedeze oricât de grea ar fi căderea, iar Petru...se topea tot când era vorba de ea.
D-zeu atunci îi zicea mereu zâmbind:
-Off Petre că parcă te-a topit precum o bucăţică de unt.
D-zeu privi pe Pământ cu nerăbdare...şi atunci Cerul începu să se cutremure...Îngerii uitară pentru o clipă să mai zburde...Îngerul Curcubeu uită că are culori...Norii se strânseră toţi unul în braţele celuilat...Heruvimii se ascunseră după Bolta Cerească...singurul Îngerul Iubirii stătea şi privea bucurându-se ca un copil mic.
D-zeu oftase pentru prima dată în lunga Sa Eternitate...oftase pentru că doi tineri îşi ciocniră pentru prima dată...imposibil, eroic, trist...sufletele...şi...se recunoscură:
-Sufleţico dragă...chiar tu eşti, iar lacrimile lui începură să curgă, în timp ce mâna îi mângâia chipul ei fără încetare...îi era teamă să nu dispară iarăşi...! Offf Sufleţica mea...chiar tu eşti...mi te-am imaginat de multe ori...te-am simţit...am ştiut că plângi şi mă strigi...pentru că am simţit boabele de amintiri...şi mă răscolea dorul de...tine...draga mea!
Iar ea...îl privea mută...mută de drag şi emoţie...de lacrimi şi fericire...ochii i se scăldau pe faţa lui...vai cât de frumos era Sufleţel al ei...şi era el...!!!
-Sufleţel...oohh...Sufleţel!
Mâna ei îi atinse chipul scăldat în lacrimi...şi sufletul scoase iarăşi ţipătul care stoarse norii de lacrimi...ploua iară...iar ei ştiau că D-zeu plângea pentru ei...a plâns când i-a creat...a plâns când i-a trimis...şi a oftat plângând acuma când ei s-au regăsit.
Se priveau plângând şi râzând...se sărutau şi se mângâiua cu dor...vroiau să recupereze tot timpul ce le-a fost furat..., iar ochii lor se umpleau unul de altul ca şi când să umple din nou clepsidra de amintiri...ca să se poată regăsi mereu...mereu...oricâte uragane ar fi...oricâte ploi sau vreme bună.
Ştiau că orice le-a rezervat viaţa şi soarta...orice le va rezerva...ei nu se vor mai pierde...erau Sufleţel şi Sufleţica...cei născuţi împreună.

Cum este sa fii in relatie de cuplu, cu o fiinta care are stari de iluminare spirituala?

Atata vreme cat am in minte ideea ca „Am o relatie” sau „Sunt intr-o relatie” nu conteaza cu cine, voi suferi. Acesta este un lucru pe care l-am invatat.

 Odata cu conceptul de „relatie” apar si asteptarile, amintirile relatiilor trecute, precum si alte concepte mentale personale si culturale conditionate, despre cum ar trebui sa fie o „relatie”. Vom incerca mai mereu sa modelam realitatea, conform acestor concepte. Dar nu vom reusi niciodata acest lucru. Si astfel, vom suferi din nou. De fapt, adevarul este ca nu exista relatii. Exista numai momentul prezent – iar in momentul prezent exista doar relationare.

 Modul in care relationam cu ceilalti - sau, mai degraba, cat de mult ii iubim pe ceilalti – depinde de cat de goliti suntem de idei, concepte si asteptari.

Ceea ce, in mod conventional, numim „iubire” este o strategie a ego-ului, de a evita abandonul de sine. Cauti pe cineva care sa-ti daruiasca ceva ce nu poti avea decat in starea de abandon. Ego-ul foloseste acea persoana ca inlocuitor, pentru a evita necesitatea de a se abandona. Limba spaniola este cea mai onesta in acest sens. In spaniola se foloseste acelasi verb te quiero, atat pentru „Te iubesc”, cat si pentru „Te doresc”. Pentru ego, a iubi si a dori este acelasi lucru, in timp ce iubirea adevarata nu are in ea dorinta, ea nu doreste sa-si posede si nici sa-si transforme iubitul/iubita. Ego-ul gaseste o fiinta pe care o personalizeaza - si apoi o „face” speciala. El foloseste acea persoana pentru a-si acoperi sentimentul constant  de lipsa de continut, de „insuficient”, de manie si ura, care sunt strans legate intre ele. Acestea sunt fatete ale unui sentiment profund, inradacinat in fiecare fiinta umana si care este inseparabil de starea egotica.

Atunci cand ego-ul personalizeaza ceva si spune „te iubesc”, este vorba despre o incercare inconstienta a sa de a acoperi sau de a indeparta sentimentele inradacinate, ce insotesc intotdeauna ego-ul: lipsa de continut, nefericirea, sentimentul ca nu e de ajuns, care ii este atat de familiar. Pentru un timp, aceasta iluzie chiar functioneaza. Apoi, la un moment dat, in mod inevitabil, persoana pe care am personalizat-o sau pe care am facut-o speciala in ochii nostri, inceteaza sa mai functioneze ca o acoperire pentru durerea, ura, lipsa de continut sau nefericirea noastra, care isi au toate originea in acel sentiment al "nu e suficient" sau "nu e complet". Apoi, apare la suprafata sentimentul care a fost acoperit, iar el incepe sa se proiecteze asupra persoanei care a fost personalizata si facuta speciala – si despre care am crezut ca ne va „salva”. Dintr-o data, iubirea se transforma in ura. Ego-ul nu realizeaza ca ura este o proiectie a suferintei universale, pe care o simtim in interior. Ego-ul crede ca acea persoana ne provoaca durere. El nu-si da seama ca durerea este sentimentul universal de a nu fi conectat cu nivelul cel mai profund al fiintei noastre – de a nu fi ceea ce suntem cu adevarat.

Obiectul iubirii este interschimbabil – la fel de interschimbabil ca si obiectul dorintei egotice. Unii oameni au multe relatii. Ei se indragostesc si se „dezindragostesc” de multe ori. Ei iubesc o persoana pentru un timp, pana cand acest lucru nu mai functioneaza, deoarece nicio persoana nu poate acoperi tot timpul, acea durere sau suferinta permanenta.

Numai a te abandona iti poate da ceea ce cauti in obiectul iubirii tale. Ego-ul spune ca acest lucru nu e necesar, pentru ca „eu iubesc aceasta persoana”. Este un proces inconstient. In momentul in care acceptam complet ceea ce se petrece, si ne abandonam nemaiopunand rezistenta, ceva din interiorul nostru scoate la iveala ceea ce a fost acoperit de dorinta egotica. Este o pace interioara, intima, o stare de nemiscare, de liniste, de tacere si sentimentul de a fi viu. Ceea ce noi suntem in esenta fiintei noastre, e ceva neconditionat. Este ceea ce cautam in obiectul iubirii noastre. Suntem noi insine. Atunci cand se petrece acest lucru, apare o iubire complet diferita, care nu mai este subiectul iubirii/urii. Ea nu personalizeaza lucrurile sau persoanele, facandu-le speciale. Este absurd chiar si sa folosim acelasi cuvant pentru a o denumi. Insa, ca si in cazul unei relatii normale de iubire/ura, e posibil sa intram, ocazional, in starea de abandon. Uneori, acest lucru se poate petrece pentru perioade scurte de timp; putem  trai o iubire profunda, universala si o stare de acceptare totala, care apare uneori la suprafata constiintei, chiar si in relatiile care sunt in realitate egotice. Daca aceasta stare de abandon nu este sustinuta, ea va fi acoperita din nou cu vechile sabloane egotice. Deci, eu nu spun ca iubirea adevarata, profunda nu poate fi prezenta ocazional, chiar si intr-o relatie obisnuita de iubire/ura. Dar ea este rara si, de obicei, dureaza foarte putin.

Intotdeauna cand acceptam ceea ce se petrece, apare ceva mai profund. Altfel, devenim prinsi in capcana celor mai dureroase dileme, exterioare sau interioare, a celor mai dureroase sentimente sau situatii; insa, in momentul in care acceptam ceea ce este, trecem dincolo de toate manifestarile, le transcendem. Chiar daca simtim ura, in momentul in care acceptam ca asta este ceea ce simtim, noi transcendem acest sentiment. El e posibil sa mai existe, dar dintr-o data ne aflam intr-un „loc” mai profund, in care aceasta nu mai conteaza atat de mult.

PILDA IUBIRII DISPERATE


,,Traia odata o fata singuratica ce cauta cu disperare iubirea.Intr-o zi pe cand se plimba prin padure ea a gasit acolo doua pasarele cantatoare.Ea le-a luat acasa si le-a pus pe amandoua intr-o colivie.Fata le-a dat de mancare si in scurt timp pasarile au inceput sa creasca in puteri.In fiecare dimineata ele o trezeau si o salutau cu un cantec minunat.Fata simtea o iubire profunda pentru pasari.Ei ii placeau atat de mult cantecele pasarilor incat si-ar fi dorit ca melodiile acestora sa dureze o vesnicie .

Intr-o zi fata a lasat usa coliviei deschisa.Pasarea cea mai mare si mai puternica dintre ele,a zburat atunci iesind afara din colivie.
Fata a urmarit-o in timp ce se rotea in aer in jurul ei.Fetei ii era frica ca pasarea avea sa zboare si sa nu se mai intoarca.Astfel ca,in momentul in care pasarea se apropie de ea,ea o prinse brusc si cu salbaticie din zbor.A apucat-o si a tinut-o apoi strans in maini.Inima ei se bucura acum de succesul pe care il reputase.Dar,imediat a simtit ca pasarea pe care o tinea strans in mainile ei nu mai opunea rezistenta si nu se mai misca.Ea a deschis atunci mana,uitandu-se atunci cu spaima si infrigurare la pasarea moarta.Apucarea brusca,cauzata de iubirea ei disperata o omorase.

Fata a observat apoi cealalta pasare,iesind si ea afara pe usa coliviei.A vazut nevoia acesteia de libertate,nevoia de a zbura pe cerul albastru si liber.Ea luat pasarea in maini si a ridicat-o incet deasupra capului.Pasarea si-a luat apoi zborul.
S-a invartit odata,de doua ori,de trei ori…Fata a privit cu incantare bucuria pasarii aflata in libertate.Inima ei nu se mai gandea la pierdere.Ea vroia ca pasarea ei sa fie fericita.Dintr-o data,pasarea zbura mai aproape si mai aproape si pana la urma se aseza pe umarul fetei.Aici incepu sa cante cea mai dulce melodie pe care o auzise vreodata fata.

CEA MAI RAPIDA CALE DE A PIERDE DRAGOSTEA CUIVA ESTE ACEEA DE A O TINE PREA STRANS!…
CEA MAI BUNA MODALITATE DE A O PASTRA ESTE DE A-I DA ARIPI!…”

Tu cum iti manifesti iubirea?

Ce este dragostea?

"Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.
Si chiar daca as avea darul proorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii si n-as avea dragoste nu sunt nimic.
Si chiar daca mi-as imparti toata averea pt hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars si n-as avea dragoste nu-mi foloseste la nimic.
Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate, dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie. Nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau. Nu se bucura de nelegiure ci se bucura de adevar.
Acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.
Dragostea nu va pieri niciodata.
Proorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta, cunostinta va avea sfarsit
Caci cunoastem in parte si proorocim in parte
 Dar cind va veni ce este desavarsit, acest “in parte ”se va sfarsi
Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc
Acum vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci vom vedea fata in fata.Acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.
 Acum dar raman aceste trei : credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea."
Corinteni , XIII, - Biblie