Când Dumnezeu a creat oştile cereşti – serafimi, heruvimi,
tronuri, domnii, puteri, stăpâni, începători, arhangheli şi îngeri, nouă
ranguri cereşti, împărţite în trei grupe de câte trei triade – în marea lui
milă, El a hotărît ca îngerii să fie cei mai aproape de oameni, să aibă o
neîntreruptă legătură cu ei spre călăuzire, ajutorare şi sfinţire.
Printre aceşti
îngeri, îngerii păzitori sunt cei mai blânzi, mai apropiaţi şi mai iubitori,
pentru că misiunea lor este să aibă grijă de copii câtă vreme aceştia trăiesc
pe pământ, până la bătrâneţe şi moarte. Aceşti îngeri sunt plini de iubire şi
dulci ca nişte copii, blânzi ca nişte copii, vulnerabili ca nişte copii şi
cresc în misiunea lor ca nişte copii, timizi ca nişte copii şi devin în
atitudinea lor, tot mai maturi, mai mustrători şi cer mai multe de la copil cu
cât acesta creşte şi sporeşte în lucruri bune sau rele. Îngerul îl ceartă pe
copilul devenit adult, dar mereu este cu el şi niciodată nu se îndepărtează de
el, oricâte lucruri rele ar face.
Aşa cum spune
Acatistul Îngerului păzitor, el priveghează neîncetat viaţa fiecăruia dintre
noi. Niciodată nu-l părăseşte pe cel care i-a fost încredinţat, atâta vreme cât
trăieşte pe pământ, niciodată nu încetează a-l învăţa şi sfătui pe copil, ca şi
pe adult, atunci când copilul a crescut, până la sfârşitul vieţii lui.
Am să vă spun o scurtă
istorioară despre îngerul păzitor al unui copil care i-a fost încredinţat
grijii lui. Am citit această poveste în Fraţii Karamazow a lui Dostoiewski.
Când s-a născut o
fetiţă, Dumnezeu a trimis îngerul ei păzitor să o apere în toate zilele vieţii
ei, până la moarte. S-o păzească de păcate, s-o înveţe, să n-o lase să cadă în
ispite grele.
Când fetiţa a
crescut, nu a mai ascultat de îngerul ei păzitor. Zadarnic îi sufla la urechea
inimii cuvinte bune, degeaba o învăţa milostenia, rugăciunea şi iubirea de
semeni. Fata devenea tot mai rea, mai nepăsătoare de suferinţa aproapelui, mai
zgârcită şi cu inima prinsă de averea ei. Femeia devenise foarte bogată, nu
dădea nici o firimitură de pâine vreunui sărac, ci punea slugile să-i
izgonească pe cerşetori cu băţul. Îngerul ei era mereu întristat şi se gândea
cu groază ce se va întâmpla cu sufletul femeii la moartea ei.
A venit şi ziua
morţii şi a judecăţii femeii. Pentru păcatele ei cele multe şi pentru
nemilostivirea ei faţă de săraci şi bolnavi, Dumnezeu a trimis-o în iad să stea
în iazul de smoală, unde erau aruncaţi zgârciţii şi nemilostivii. Iar îngerul
ei păzitor se plimba pe malul iazului de smoală şi plângea pentru sufletul
pierdut şi se zbătea să-şi amintească dacă această femeie a făcut vreun bine în
viaţa ei. Şi-a adus aminte că o dată, mergând cu căruţele cu recoltă la oraş
pentru a o vinde, femeia a dat un fir de ceapă verde unui cerşetor. Atunci a
alergat îngerul la tronul lui Dumnezeu şi, căzând cu faţa la pământ, a spus:
”Doamne, femeia aceasta a făcut o dată un bine. A dat un fir de ceapă verde
unui cerşetor.”
”Bine, i-a spus
Dumnezeu, uite aici firul de ceapă, ia-l şi du-te pe malul iazului de smoală.
Spune-i femeii să se prindă de firul de ceapă şi trage-o încet afară din iaz.
Să fii cu grijă că firul de ceapă este foarte subţire şi se poate rupe uşor.”
Îngerul a luat firul
de ceapă şi s-a dus pe malul lacului. A strigat-o pe femeie şi i-a spus:
”Domnul Dumnezeu S-a milostivit de tine şi m-a trimis cu acest fir de ceapă. pe
care tu l-ai dat odată unui cerşetor. Apucă-te cu grijă de el ca să nu se rupă
şi eu am să te trag încetişor afară din iaz ”.
Femeia a făcut ce i-a
spus îngerul. Acesta a început s-o tragă cu grijă afară din iaz. Când celelalte
suflete au văzut că un înger o scoate pe femeie din smoală, s-au agăţat de
poala rochiei ei gândind ca îngerul le va trage şi pe ele afară. Atunci femeia
a început să-i înjure, să-i ocărască şi să-i blesteme, lovindu-i cu picioarele
şi strigând: ”Lăsaţi-mă în pace, nemernicilor, eu am dat firul de ceapă, nu
voi. Duceţi-vă în fundul iazului, blestemaţilor.”
În clipa aceea, s-a
rupt firul de ceapă şi femeia a căzut înpoi în iazul de smoală. Şi îngerul a
început să plângă din nou cu tristeţe.
V-am spus această
povestioară ca să înţelegeţi că, într-adevăr, îngerul păzitor nu ne părăseşte
niciodată, că el rămâne mereu credincios misiunii pe care Dumnezeu i-a
încredinţat-o pentru a mântui sufletul, pentru că el iubeşte sufletul
încredinţat grijii sale, se roagă pentru el şi-i şopteşte la ureche numai sfaturi
bune; el este conştiinţa noastră bună, care ne duce pe drumul mântuirii, dacă
îl ascultăm. El se bucură cu bucurie mare când îl ascultăm şi plânge când ne
prefacem surzi la sfaturile sale.
Fiecare fiinţă umană,
bună sau rea, îşi are îngerul său păzitor. În clipa în care copilul se naşte,
îngerul vine la patul lui, trimis de Dumnezeu, ca să-l înveţe, să-l apere de
primejdii, de ispitiri, de influenţele rele ale diavolului şi ale oamnilor răi.
Aţi observat că, în clipa în care eşti gata să săvârşeşti un păcat, o voce
lăuntrică îţi şopteşte: ”Nu face asta.” Când un pericol necunoscut te pândeşte,
acelaşi înger îţi suflă la ureche: ”Nu te duce acolo”, sau ”Fereşte-te de omul
acesta” etc.
Dacă păstrezi în
viaţa ta măcar o mică parte din puritatea copilăriei, o mică parte din inocenţa
ta, atunci vei auzi glasul îngerului păzitor conducându-te neatins de
vicisitudinile vieţii către un mai bun loc în societatea creştină, către o mai
bună congregaţie ortodoxă, vei fi apărat de Dumnezeu şi sufletul tău va fi
liber de orice frică, incertitudine şi îndoială şi vei avea curajul să înfrunţi
nedreptatea, să iubeşti pe aproapele tău şi chiar pe vrăjmaşul tău. Vei păşi în
lumina lui Dumnezeu.
Uneori poţi să-ţi
vezi îngerul păzitor, nu ca o persoană, ci ca lumină, mai mult spirituală în
partea dreaptă a capului tău, ceva deosebit faţă de lumina soarelui sau a unei
lămpi. Este o lumină dulce care vine de sus şi-ţi pune în suflet o bucurie
neînţeleasă. Atunci să înţelegi că îngerul tău păzitor este acolo, că încearcă
să-ţi comunice ceva bun. Spune o rugăciune, curăţeşte-ţi inima şi mintea,
amineşte-ţi că ai un prieten, cel mai credincios şi care nu te va părăsi
niciodată, nici măcar în momentele tale de păcătuire. Adu-ţi aminte şi că un
mesager al cerului te vizitează şi cântă-i: ”Vestesc cu glas mare, grija ta
neîncetă pentru mine păcătosul, îngerul meu păzitor; căci, prin necazurile şi
ispitirile care tulbură pacea sufletului meu în această lume frământată, tu te
arăţi a fi grabnic ajutător şi mângâietor al meu.” (Condacul 6 din Acatistul
Îngerului Păzitor)
Ingerul păzitor este
de faţă în ultimele clipe ale vieţii noastre, el ne va lua sufletul şi ni-l va
apăra de atacurile demonilor care vor spune că le aparţine lor din cauza
multelor păcate săvârşite sau nespovedite. Îngerul le va răspunde însă că atâta
vreme cât sufletul nu ne-a fost judecat şi condamnat, el aparţine lui Dumnezeu.
El ne va lua sufletul şi-l va duce în toate locurile pe unde am trăit şi ne va
aminti tot ce am făcut bun sau rău în acele locuri. ”Iată, va spune el, aici
te-ai rugat, dincolo ai ajutat un bolnav, aici ai dat ceva unui cerşetor, aici
ai facut rău, aici te-ai mâniat, sau ai băut, sau te-ai lăcomit”, astfel că vom
vedea toate faptele pe care le-am săvârşit în viaţa noastră. Conduşi de înger,
vom vedea locurile de fericire ale sfinţilor şi apoi locurile de durere ale
celor păcătoşi, pentru ca să înţelegem că Dumnezeu este drept, dar este şi bun,
şi milostiv. Vom descoperi în această călătorie a sufletului sub conducerea
îngerului nostru păzitor că şi noi am dat poate, unui sărac, «un fir de ceapă
verde» şi îngerul va pleda pentru noi în faţa Judecătorului Suprem.
Şi dacă hotărîrea lui
Dumneseu, din cauza multelor noastre păcate, va fi împotriva noastră, să nu
uităm că îngerul nostru păzitor nu ne va părăsi, chiar dacă am ajuns în «iazul
de smoală» şi că va căuta să menţină în noi nădejdea mântuirii din rău până la
Judecata din Urmă când Dumnezeu, luând în seama căinţa noastră, va revărsa mila
Lui peste noi şi vom fi mutaţi în Împărăţia Cerurilor, prin rugăciunea
îngerului nostru păzitor. Amin.
