Speranţa este mica lumină pâlpâitoare care se află la capătul tunelului sufletelor noastre atunci când pretutindeni în jurul nostru se află doar beznă. Scriitorul Edmond Rostand spunea: „Mai ales noaptea este frumos să credem în lumină”. Atunci când ne simţim singuri, atunci când suferim foarte tare, atunci când suntem foarte trişti, reuşim să ieşim din prăpastia în care ne aflăm numai pentru că suntem capabili să nu ne pierdem speranţa.

Umanitatea evoluează ca şi cum ar fi ghidată de acest sui generis steag invizibil care se află în străfundul sufletelor noastre, numai pentru că bărbaţii, femeile şi copiii nu şi-au pierdut speranţa în niciuna dintre situaţiile cele mai cumplite cu care s-au confruntat.

Întocmai ca o plantă fragilă, speranţa are nevoie de o anumită îngrijire şi tocmai de aceea ea trebuie să fie cultivată. Speranţa este mica floare ce se află pe planeta sa pustie şi pe care Micul Prinţ o udă fără încetare, pentru ca ea să trăiască şi să fie un martor necesar al iubirii. Scriitorul francez Anatole France spunea: „Numai atunci când credem cu putere în trandafiri, îi facem să înflorească mult mai repede.” Prin atenţia fermă, constantă şi plină de iubire pe care o focalizăm asupra lucrurilor şi chiar asupra noastră înşine, evoluţia devine fecundă, progresul înmugureşte în mod gradat şi, pretutindeni în jurul nostru, Creaţia începe să reînflorească. Dincolo de aparenţe, speranţa într-o viaţă mai bună, oricât ar fi ea de puternică, nu este suficientă. Mai mult decât atât, este necesar să ştim să ne făurim această existenţă la care aspirăm şi, pentru aceasta, trebuie să şi acţionăm aşa cum se cuvine, fără a înceta să visăm şi să aspirăm. Altfel spus, aceasta implică să ştim să ne formăm şi să ne revoluţionăm pe noi înşine. Este bine să ne dăm seama că în tot ceea ce se petrece în cadrul existenţei noastre, fără nicio excepţie, nimic important nu survine la întâmplare. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, dincolo de o aparentă întâmplare se află, de fapt o tainică necesitate.

Un faimos proverb biblic spune: „Ajută-te cu perseverenţă şi fermitate şi atunci Cerul, (DUMNEZEU) te va ajuta”. Aceste cuvinte sunt pline de speranţe şi de înţelepciune. La rândul lui, într-una dintre scrierile sale, înţeleptul chinez Lao Tze afirmă în mod semnificativ: „O călătorie de 10.000 de paşi începe întotdeauna cu un prim pas.” A ne păstra speranţa înseamnă să fim întotdeauna capabili să facem şapte paşi mai mult, oricare ar fi obstacolele şi oricare ar fi primejdia în care ne aflăm. De fapt, speranţa pe care o manifestăm reflectă totodată încrederea pe care o avem în viaţă. Demersul fundamental al acestei acţiuni de salubritate interioară constă în a regăsi o conştiinţă clară şi lucidă, care ne va permite să transformăm în energie benefică energia malefică ce încă se mai află în noi. Pentru aceasta, este întotdeauna stringent necesar să devenim capabili să ne detaşăm cu luciditate de toate situaţiile noastre conflictuale, de toate himerele noastre inutile, de monştrii pe care îi hrănim în noi, privind apoi toate acestea dintr-un alt punct de vedere: divin, creator, benefic. Atunci când devenim capabili să facem aceasta, ne putem da seama că A SPERA rimează foarte bine cu A ANTICIPA.
Trebuie, totodată, să nu pierdem din vedere că speranţa divină, binefăcătoate, constantă, puternică, şi stenică se împărtăşeşte. Ea este una dintre comorile care se află ascunse în fiinţa fiecăruia dintre noi şi, tocmai de aceea, este important să învăţăm să o descoperim aici şi acum, cât mai repede. A manifesta o puternică şi constantă speranţă înseamnă, totodată, să devenim capabili să surâdem.

                      de profesor yoga Gregorian Bivolaru