Am citit un articol frumos. O lectie de viata pentru mine. Mi-am amintit de " Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie", despre care am scris candva.

   Am invatat despre relatii, despre efemeritatea si trainicia lor. Am ajuns la concluzia ca, inca, desi am o varsta, nu reusesc sa cunosc bine oamenii. Inca nu stiu sa deosebesc falsul de adevarat. Ce interes ar avea oamenii din viata mea, din anturajul meu sa-mi zambeasca fals? Cine le-ar cere asta? Ce interes ar avea sa-mi faca promisiuni desarte? Nu au nimic de castigat de la mine. Nu am decat sufletul meu. E singura mea avere. 

   Dar se intampla asta destul de des. Poate fiindca firea noastra este slaba. Imi place cand dam vina pe fire. E ca si cand am spune ca oricand putem gresi fiindca suntem slabi. Si suntem. Si vom fi atata timp cat nu vom avea increderea in noi.

   Se intampla uneori sa depasim limita impusa, sa trecem granita. E firesc. E uman. Dar cred ca niciodata nu ar trebui sa fim falsi. Nu ar trebui sa dam vina pe o stare de moment ca sa ne justificam slabiciunea. Sa fii fals inseamna sa minti de doua ori. Si ce castigi?