Am auzit o parabolă străveche din Tibet, că la începutul timpului inima se afla chiar la mijlocul trupului. Însă din cauză că a fost tot timpul împinsă la o parte, dată la o parte din cale, acum nu se mai poate afla în mijlocul trupului. Acum, sărmana, stă pe marginea drumului: " Dacă într-o zi vei avea nevoie de mine, sunt aici." - însă nu primeşte hrană, nu este încurajată. În schimb, se alege cu tot felul de acuzaţii.
Chiar dacă te îndrăgosteşti, trebuie să găseşti motive pentru care te-ai îndrăgostit - deoarece femeia are un nas frumos, ochii ei au profunzime, corpul este bine proporţionat. Acestea nu sunt motive. Nu ai adunat niciodată aceste motive cu calculatorul, ca să afli că această femeie pare să fie demnă să te îndrăgosteşti de ea: "Îndrăgosteşte-te de această femeie - nasul de lungimea potrivită, părul de culoarea potrivită, corpul de proporţii potrivite. Ce mai vrei ?".
Însă nu acesta este felul în care cineva se îndrăgosteşte. Te îndrăgosteşti. Apoi, doar ca să le dai satisfacţie idioţilor din jurul tău, că nu eşti nebun, ai calculat totul şi abia după aceea ai făcut pasul. Este un pas calculat, raţional, logic.
Nimeni nu aude inima.
Şi mintea este atât de guralivă, tot timpul sporovăieşte - taca-taca, taca-taca - încât, chiar dacă inima spune ceva câteodată, nu o auzi nicicând. Nu ai cum să o auzi. Babilonia din capul tău se aude atât de tare, încât este imposbil, absolu imposibil ca inima să se facă auzită.
Încetul cu încetul, inima încetează să mai spună ceva.
Rămânând neauzită de atâtea ori, ignorată de atâtea ori, rămâne tăcută.
Dragostea este suficientă prin ea însăşi, dacă dragostea ta nu este cea obişnuită, biologică, instinctivă. Dacă nu face parte din ego-ul tău, dacă nu este o tentativă de putere de a domina pe cineva - dacă dragostea ta este doar bucurie pură, bucurie legată de fiinţa celuilalt, fără niciun fel de motiv, o bucurie absolută - receptivitatea va urma această dragostea pură exact ca o umbră.
