Ne simtim bine in cel mai masochistic mod cu putinta. Exista in noi un fel de forta, o fascinatie pentru a scoate la iveala mizeriile pe care suferinta le curata. Sau le adanceste. Cred ca ne place sa fim complacuti, sa vedem cum se schimonesesc zambetele celor de langa noi in pareri de rau si cum ne strang in brate. Dar de la un punct nu mai este nevoia de sprijin, ci ne lasam mai ingrijiti decat noi-nascutii care au nevoie de cineva sa-i ingrijeasca.
Cine a spus ca ne-am nascut liberi? Nu, ne-am nascut dependenti de un mama si un tata fara de care n-am putea supravietui. Si, ori de cate ori putem, ne intoarcem la starea asta primordiala. Pentru care, mai apoi, dam vina pe altii.
Ne place. The numbness. Not having to care about the mundane. Sa nu ne mai pese ca trebuie sa platim facturi sau sa spalam vase. Sa nu trebuiasca sa mergem la slujba si uitam ca trebuie sa dam niste explicatii, ca suntem prinsi de niste constrangeri sociale. Uneori pare a naibii de bine sa ne mintim ca nu mai avem povara destinului nostru in propriile maini. Sau nu e asta motivul pentru care atatia oameni sunt dependenti de droguri?
Ne mintim. Ca nu e cale de scapare, fara sa o fi cautat de fapt, ca suntem prea slabi, fara sa fi incercat. Ca problemele pe care le avem nu sunt de fapt din vina noastra.
Intotdeauna e altcineva de vina iar noi suntem victime marunte ale propriului destin. Si atunci plangem si ne plangem, facem scene si ingreunam umerii celor din jur cu mlastina in care ne infundam dand din maini aiurea. Si apoi, inainte inca sa ne gandim daca exista vreo solutie sau nu ne punem capat vietii. Ce poetic,nu? Sa te arunci de pe un pod, sa iei un tub de pastile. O sa apari sigur la stiri, post-mortem, o sa se verse multe lacrimi si toti te vor iubi : victoria ta suprema. Ultima ta mizerie.
Dar… in lumea exista lucruri mult mai periculoase decat indraznesti tu sa-ti imaginezi. Decat poate percepe mintea ta voluntara. In lumea asta exista oameni antrenati sa ucida si copii vanduti pentru organe. Cu riscul de a fi tragica trebuie sa va amintesc ca exista regiuni in care tinerii – fie ei femei sau barbati- sunt violati aproape zilnic. Inchisori in care inca se practica tortura. Si alte asemenea minuni ale unui lumi moderne si civilizate.
Si daca am deschide ochii am intelege ca ei au nevoie de ajutor, nu noi. Nici pe departe!
Sa facem pe victimele nu sensibilizeaza pe nimeni. S-ar putea sa ne primim o imbratisare din mila, dar cei care au puterea sa o ofere mai stiu si ca ne sclifosim. Ca ar cam fi cazul sa ne mai ridicam si singuri fara sa intindem mana. Fara sa facem ca ciobanul moldovean care, atunci cand a aflat ca i se planuieste moartea, a ales sa-si scrie testamentul in loc sa incerce sa se salveze. Poate ca a stiut ca va muri oricum si a incercat sa fie macar poetic.
Asta e si scuza voastra?
Written by Jacqueline
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu