Luna se retrage usor si timid cedandu-i locul pe bolta cereasca tipsiei de aur, Maritul Soare. Acesta apare tantos si plin de stralucire:

- De ce fugi mereu de mine iubita Luna?

- Nu fug, Marite Soare, doar ca stralucirea ta ma orbeste si ma face sa ma retrag mereu...nu ne putem intalni, tu esti prietenul zilei, iar eu al noptii....

- Dar Luna, chiar si ziua si noaptea se intalnesc in zori...

De la miazazi pluteste lenes un Nor care intervine:

- Nu va mai intristati, astrii mei ceresti, cred ca va pot ajuta...

- Cum??? Intreaba intr-un glas Luna si Soarele

Fara sa mai raspunda, pufosul Nor se aseaza intre acestia. Atunci Luna priveste Soarele fara sa orbeasca...iar Soarele mangaie Luna cu razele sale