Aparente...

Din acest punct de vedere cred ca sunt doua categorii de oameni, unii care isi traiesc viata, si altii care o indura. Cei din urma sunt cei care isi traiesc viata prin prisma aparentelor. Din pacate sunt tot mai multi. Fiecare dintre noi cunoastem cateva astfel de persoane. Pentru ei nu este prea important interiorul ci exteriorul. Ei se “hranesc” cu presupusa sau inchipuita invidie, din privirile celor care ii privesc. Intr-un fel este bine ca nu ne lasa sa le vedem si interiorul, deoarece ne-ar intrista cu suferinta lor. Cand traiesti cu gandul doar la aparente esti intr-o continua lupta. Un caracter frumos, onest, umil, integru….nu se demodeaza niciodata, insa niste haine moderne, niste masini asemenea, sunt supuse in permanenta pericolului de a fi demodate ceea ce ar duce inevitabil la stricarea aparentelor. 

La nastere, Dumnezeu ne-a pus fiecaruia in mana, o combinatie de carti de joc. In aceasta lumina, menirea ta este sa faci tot ce este omeneste si corect posibil de a scoate tot ce este mai bun din aceasta mana de carti. Cu alte cuvinte, sa-ti joci cartea ta si sa o faci in asa fel incat sa iesi invingator, insa invingator in competitia cu tine, nu cu cei din jurul tau. Cei care pun aparentele pe primul plan, incearca sa triseze, incerca sa-si schimbe cartile primite la la nastere. Ei/ele isi ”corecteaza” nasul, isi modifica sprancenele, culoarea ochilor, isi muta grasimile dintr-un loc al corpului in alt loc…etc. Ei fac asta deoarece se considera imperfecti. Dar cine sunt ei sa poata sa spuna una ca 
asta ? 

Se spune ca oamenii sunt niste copii ale lui Dumnezeu, ca in fiecare dintre noi se afla un Dumnezeu care se manifesta prin noi. Corpul tau este templul lui Dumnezeu. Cine suntem noi ca sa spunem ca Dumnezeu nu este perfect, sau ca, creatia Lui nu este perfecta si are nevoie de “mici” interventii? Pe de alta parte sunt atatia oameni care poate par ‘imperfecti’ fizic, insa au un suflet atat de mare, incat te invaluie cu totul. Ei nu au nevoie de operatii, nu au nevoie de haine scumpe, nu au nevoie de masini sau accesorii pretentioase. Ei sunt doar ei si asta este suficient. 

Intr-un fel, este de vina si societatea. In ultima vreme pe toate canalele mediatice sunt promovate tot mai mult nonvalorile, scurtaturile, smecheriile….incat daca esti cinstit si onest pari atat de demodat incat ajungi sa te rusinezi. 

Dar eu stiu. Eu stiu ca toate vor trece… trec intotdeauna. Interiorul este durabil, exteriorul este trecator si amagitor. Daca iubesti ceea ce esti, nu ceea ce ai, vei avea o viata implinita. Adevaratele schimbari in legatura cu tine, trebuie sa le faci in interior, iar apoi exteriorul tau va straluci de la sine.

                Simplitatea ca mod de viaţă 

Doar cu inima putem să vedem ceea ce e important; lucrurile cu adevărat esenţiale sunt invizibile ochiului. 

                                             (Antoine de Saint-Exupery) 

Există cuvinte pentru care trebuie să inventam stări, sau situaţii. Suntem de multe ori extrem de ambiţioşi în a găsi explicaţia completă pentru cuvinte, doar pentru a constata că ne lipseşte sentimentul ataşat lor. Şi cu îndărătnicie încercăm să găsim un sens… Un astfel de cuvânt este cuvântul „perfect”. Un cuvânt cu care cochetăm toată viaţa şi care ne este insuflat din fragedă copilărie. Este, după părerea mea, o sursă de nemulţumire mai mult decât de bucurie. Atâta vreme cât viaţa pe care o ducem nu este perfectă, atâta vreme cât nu avem o carieră perfectă, vom fi nemulţumiţi. Sigur că trebuie să tindem spre mai bine în orice situaţie de viaţă, atâta vreme cât nu încercăm să găsim perfecţiunea în orice. 

Fericirea nu înseamnă perfecţiune în toate, fericirea înseamnă să fim mulţumiţi cu ceea ce avem şi cu cât avem. Înainte de toate, sufletul să nu fie ultimul pe listă – cât de des uităm să satisfacem partea sufletească de dragul unor bunuri materiale… Normele după care trăim în societatea de azi sunt destul de stricte, la prima vedere: ne zbatem să avem o casă cât mai mare, cât mai deosebit mobilată, o maşină cât de modernă, să fim cât mai eleganţi. În clipa în care realizăm că e greu, dintr-un motiv sau altul, să avem aceste condiţii îndeplinite, devenim nefericiţi şi ajungem să ne raportăm starea de bine la starea materiala de care ne bucurăm sau nu ne bucurăm la un moment dat. Sufleteşte vorbind, este un timp mort. Când să mai ai vreme de suflet, când trebuie să munceşti pentru a cumpăra „fericirea” materială?

Nu avem timp să ne bucurăm de mersul lumii. (Timpul costă bani, nu? Când suntem gata să sacrificăm timpul pentru ceva ce nu aduce bani ? )Cei mai mulţi dintre noi devin izolaţi în mijlocul oamenilor, urmărind fantome de viaţă perfecta şi atât de complicată…Toată aventura de căutare a paradisului material perfect devine problematică în clipa în care, desprinşi fiind din şuvoiul de norme şi reguli de viaţă, realizăm că aceasta căutare se perpetuează atâta vreme cât o „hrănim”: fiecare lucru achiziţionat, fiecare poziţie profesională mai înalta obţinută, fiecare creştere de salariu, vor fi o sursă de mare mulţumire şi, în acelaşi timp, un angajament – vrem mai mult, vrem mai bine, vrem perfecţiune în toate. 

Nu mă înţelegeţi greşit, este o cale către progresul personal şi al societăţii în care trăim, să ajungem cât mai departe, însă nu uitaţi un lucru: toate acestea au valoare doar atâta vreme cât nu uităm că viaţa trebuie trăită cu toate aspectele ei, că nu suntem doar fiinţe fără suflet şi că bucuria trebuie să existe ca o stare de fapt izvorâtă din suflet, nu dintr-o casă cu mobilă nouă. Trebuie să învăţăm să devenim mai buni, dar în acelaşi timp să ne bucurăm şi de lucrurile simple. Atunci când vom şti să ne restrângem bucuria materială la lucruri simple, cu adevărat necesare, şi în schimb să dăm aripi sufletului către bucurie şi împlinire personală, fericirea va deveni tangibilă. Frecvent tangibilă! Competiţia în viaţă este în primul rând, cu noi înşine, cu timpul pe care nu trebuie să îl folosim doar ca să devenim mai împliniţi material, ci şi spiritual. 

Aspiraţi, aşadar, la mai mult şi mai bine, dar nu vă lăsaţi copleşiţi de partea materială a acestor aspiraţii. Viaţa este simplă şi poate fi plină de bucurii, daca ştim să alegem ceea ce e cu adevărat important. Nu pierdeţi ani preţioşi din viaţă căutând linişte sufletească în bunuri materiale excesive. Viaţa nu ne aşteaptă, însă ne oferă totul dacă ştim să ne deschidem sufletele.

Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?

Să ai senzaţia că ochii sunt de prisos, iar ceea ce contează este doar acea căldură, acea frumuseţe ultimă şi fără de sfârşit pe care ajungi să o cunoşti şi să o respiri doar cu inima. Sufletul tău, inima ta să fie doar un cânt de slavă, un dor nesfârşit de El, un loc în care marea şi cerul se unesc tainic sub lumina asfinţitului.

Să aduni în inima ta frumuseţea apusului şi explozia nesfârşită a răsăritului. Să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, bucurându-te de binecuvântarea graţiei răsăritului şi de mângâierea tainică a apusurilor. Între ieri şi azi să vezi mereu frumuseţea clipei, să trăieşti fiecare moment ca pe o naştere sub botezul frumuseţii, să dai fiecărui moment posibilitatea de a-ţi aduce acel moment de frumuseţe sublimă şi de divinitate cu care a fost încărcat. Să poţi trăi plenar viaţa, în lumina spontaneităţii divine, în virtutea acelei forţe a binelui care este şi va fi mereu triumfătoare.

Să treci prin viaţă făcându-ţi aripi din frumuseţe, din iubire şi din credinţa în sine, în pofida oricărui lucru, aspect, eveniment care pare a fi de netrecut, de nedepăşit prin dificultatea sa aparentă.
Să fii deschis în faţa vieţii şi să aduci viaţa în sufletul şi în inima oamenilor. Să ai sufletul curat ca al unui copil şi să nu încetezi nici o clipă să crezi în miracole, pentru că miracolele se produc în fiecare clipă, doar ochiul sufletului este necesar să le perceapă.

Să ai sufletul plin de acea lumină a iubirii, a frumuseţii şi a dorului de absolut.

Să vii mereu în lume cu sufletul plin de magia frumuseţii absolutului şi să faci astfel încât această frumuseţe din sufletul tău să umple sufletele celor însetaţi de frumuseţe şi celor ce au uitat de această frumuseţe.

Trăind mai mereu în această frumuseţe şi în această plenară spontaneitate a clipei, viaţa devine un dans al conştiinţei, o atingere caldă a aripei spiritului divin care acoperă cu frumuseţea lui această manifestare.

 

                                                        Svetlana Sauciuc

Despre sufletul pereche

 - din cartea "A opta viziune",de James Redfield.


  Evolutia spirituala se opreste atunci cand devii dependent de o
persoana. Euforia iubirii este rezultatul fluxului energetic care se
creeaza intre doi indivizi. Cand apare iubirea, cei doi isi daruiesc
inconstient energie si se simt coplesiti. Dar atunci cand unul dintre cei doi se asteapta ca acest sentiment sa vina numai de la celalalt, el se
desprinde de energia universului, de energia divina si depinde tot mai mult de energia celuilalt, care pare sa nu ii ajunga niciodata. Atunci cei
doi nu isi mai daruiesc energie si recad in jocul de control prin care
forteaza energia celuilalt sa vina catre sine. Din acest moment,
relatia degenereaza pentru putere.
  Fiecare nu poate sa integreze in sine latura masculina sau
feminina. Nu putem avea acces la energia sexului opus. Energia mistica pe care o avem in noi este si masculina si feminina deopotriva.

Trebuie sa ne deschidem spre ea, sa nu blocam izvorul universal,
adica energia care vine de la Dumnezeu, legandu-ne permanent de o sursa umana de energie.
  Pana nu invatam acest lucru vom rataci ca niste jumatati de cerc,
vom fi sensibili la persoane de sex opus, alte cercuri incomplete care
vin sa se uneasca cu noi , dandu-ne senzatia unui cerc intreg. Dar este
din nou o iluzie. De fapt, nu am facut decat sa ne unim cu alta
persoana si problemele nu vor intarzia sa apara.
Fiecare vrea sa comande intregul, fiecare vrea sa lupte pentru putere.
  Mai intai, trebuie sa completam noi cercul, sa ne stabilizam,pentru ca in comunicarea cu universul sa primim energie de la Dumnezeu. Apoi vom avea o relatie mai inalta, o super-entitate care nu ne va inlatura de pe calea dezvoltarii individuale. Asa vei gasi dragostea adevarata, care ti se
potriveste. Trebuie mai intai sa il ai pe el, sau pe ea, inlauntrul tau si
mai intai de toate trebuie sa te conectezi la energia lui Dumnezeu.
  Oamenii au un mesaj pentru noi. Nu exista intalniri intamplatoare.
  Ne incarcam cu energie apoi trimitem energie si altei persoane. Cu cat
ii apreciem mai mult frumusetea interioara cu atat mai multa energie
curge in acea persoana si deci si in noi. Cand imi dai mai multa energie
decat am in mod natural, vad mai usor adevarul si ti-l dau mai usor. 

Calm In My Spirit - Frederic Delarue

Lotus / Frederic Delarue

       Tot ceea ce spui…vorbeste despre tine! – metafora terapeutica


Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii. In apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…” 

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi: 

“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste…” 

In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise: 

“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna binemeritata…”

La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune insa multe despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii!

Hai sa facem distincţia dintre încrederea în sine şi importanţa de sine. Este diferenţa dintre rezonanţa profundă cu propriul suflet şi rezonanţa cu personalitatea limitată, cu egoul nostru. Încrederea în sine este starea normală a unui om echilibrat, în plin proces de autocunoaştere şi dezvoltare interioară. Falsitatea care îi face pe oameni să-şi dea aere, să pozeze, este starea naturală a celor dizarmonioşi, stăpâniţi de mândrie. 

Lipsa încrederii în sine ne face să ne comportăm artificial. Orgoliul şi superioritatea maschează, de fapt, un complex de inferioritate. Avem însă o soluţie miraculoasă pentru dizolvarea unor asemenea complexe. Dacă nu ne simţim siguri pe noi înşine, putem copia de la cei din jur unele dintre calităţile pe care ne-ar plăcea să le avem şi să fim conştienţi de starea pe care o trăim când jucăm acest nou rol. Făcând cât mai des acest exerciţiu, o să observi că atitudinea „de împrumut” va deveni propria ta natură. 

Când nu avem încredere în noi înşine, este ca şi cum am spune că Dumnezeu nu ştie ce face când ne înzestrează cu aceste calităţi. Având atâtea daruri şi nefolosindu-le, suntem asemeni celui care îngroapă în pământ o comoară, în loc să o sporească. 

Lipsa încrederii în sine ascunde cel mai adesea lenea şi neasumarea propriei existenţe, este o mască pentru ego-ul care face tot posibilul să ne menţină într-o zonă foarte confortabilă. 

Încrederea în sine este un mod de a adora însăşi Viaţa. Este primul pas spre o transformare spirituală. 

Cei care au încredere în sine intră întotdeauna în rezonanţă cu energiile adevărului, succesului, armoniei , dreptăţii, dragostei şi liberului arbitru. 

Încrederea în sine îndepărtează frica, incertitudinea, sentimentul insuficienţei. Cine are încredere în sine este în mod conştient si activ în legătură permanentă cu universul. Asupra celui care are încredere deplină în el binefacerile existenţei se va revărsa neîncetat.

~*♥*Frederic Delarue - A Message Of Love~*♥*(Inspirational Soothing Rela...

Imaginati-va ca sunteti un castel minunat, cu coridoare lungi si mii de camere. Fiecare camera din castel este perfecta si are un dar special. Fiecare camera reprezinta un aspect diferit al vostru si este o parte integranta a intregului castel perfect.

Cand ati fost copii, ati explorat fiecare centimetru din castelul vostru, fara rusine si fara a judeca. Fara frica, ati scotocit in fiecare camera, cautand pietrele pretioase si misterul ei.

Ati acceptat cu dragoste fiecare camera, fie ea o incapere oarecare, dormitor, baie sau pivnita. Absolut fiecare incapere era un unicat. Castelul vostru era plin de lumina, dragoste si minune.

Apoi, intr-o zi cineva a venit la castel si v-a spus ca una dintre camere era imperfecta, ca, fara indoiala, ea nu apartinea castelului vostru. V-a sugerat ca, daca doreati sa aveti un castel perfect, trebuia sa incuiati usa de la acea camera. Intrucat doreati dragoste si acceptare, v-ati grabit sa o incuiati.

O data cu trecerea timpului, au venit din ce in ce mai multi oameni la castelul vostru. Cu totii si-au spus parerile despre camere, despre care le placeau si care nu le placeau. Incetul cu incetul ati inchis usa dupa usa. Minunatele voastre incaperi au fost inchise, li s-a luat lumina, au fost lasate in intuneric.

De atunci incoace, din diferite motive, ati inchis din ce in ce mai multe usi. Ati inchis usi, deoarece va era teama, sau deoarece credeati ca acele camere rau prea indraznete. Ati inchis usi la camerele care erau prea conservatoare. Ati inchis usi, deoarece alte castele pe care le-ati vazut nu aveau o camera ca a voastra. Ati inchis usi, deoarece conducatorii vostri religiosi v-au spus sa stati departe de anumite incaperi. Ati inchis orice usa care nu se potrivea standardelor societatii sau propriului vostru ideal.
S-a dus vremea cand castelul vostru parea nesfarsit si viitorul parea extraordinar si luminos. Nu va mai ganditi la fiecare incapere cu aceeasi dragoste si admiratie. Acum, doriti sa dispara camerele de care erati odata mandri. Incercati sa gasiti o modalitate de a scapa de aceste incaperi, dar ele fac parte din structura castelului.

Dupa ce ati inchis usa la oricare incapere care nu va placea, o data cu trecerea timpului, ati uitat complet ca ea exista. La inceput, nu v-ati dat seama ce faceti. Devenise un obicei. Pe masura ce fiecare persoana din viata voastra exprima mesaje diferite despre cum ar trebui sa arate un castel magnific, v-a fost mult mai usor sa-i ascultati pe ei, decat sa aveti incredere in vocea voastra interioara-cea care iubea intregul castel. Faptul ca ati inchis acele camere v-a facut sa va simtiti cu adevarat in siguranta.

In curand, v-ati trezit ca locuiti doar in cateva incaperi mici. Ati invatat cum sa va incuiati viata si sa va simtiti bine facand acest lucru. Multi dintre noi am incuiat atat de multe camere, incat am uitat ca am fost odata un castel. Am inceput sa credem ca nu suntem decat o casuta mica cu doua camere, care are nevoie de reparatii.

Acum, imaginati-va castelul ca un loc care gazduieste tot ceea ce sunteti-binele si raul- si ca fiecare aspect care exista pe planeta, exista inauntrul vostru. Una din camere este dragoste, alta curaj, una este siguranta si alta este gratie.

Numarul camerelor este fara sfarsit. Creativitate, feminitate, cinste, integritate, sanatate, agresivitate, sex, putere, timiditate, ura, lacomie, frigiditate, lene, aroganta, boala si rautate sunt incaperi din castelul vostru. Fiecare incapere este o parte esentiala a structurii si fiecare camera are un opus undeva, in castelul vostru.

Din fericire, nu suntem niciodata multumiti cu a fi mai putin decat ceea ce suntem capabili sa fim. Nemultumirea noastra in ceea ce ne priveste este un motiv pentru a cauta camerele pierdute ale castelului nostru. Putem gasi cheia spre unicitatea noastra, numai atunci cand deschidem toate incaperile din castel.

Fragment din “Partea intunecata a cautatorilor de lumina”, Debbie Ford

E trist si totus adevarat ca momentele frumoase zboara, clipele fericite trec iar ca un strigat de durere raman doar amintirile.De multe ori am putea sa fim multumiti sa ne aducem aminte de clipele trecute, insa sunt si clipe care odata trecute ne provoaca durere sufleteasca aducandu-ne aminte de ele. 

Cele mai fericite clipe din viata unui om sunt clipele in care inima este inundata de fiorii dragostei, iar buzele incep sa rosteasca cuvinte magice iar in intreaga fiinta incepe sa se produca o mare schimbare. 
Aceele clipe minunate sunt acelea in care incepi sa iubesti.Sa iubesti?Ce este iubirea?
In cateva cuvinte, cel care iubeste este plin de rabdare si bunatate, nu cunoaste invidia, nu se lasa cuprins de deznadejde, nu scoate in evidenta greselile altora, crede mereu numai binele, nu-si pierde speranta, nu ridica pretentii si nu pune conditii". 

Iubirea iarta si uita,vindeca si da putere apare si ramane cand este curata.Nu uita ca a iubii inseamna a dorii, iubirea este viata, este speranta, este incredere, este adanca si inepuizabila, iubirea este fara moarte.

Iubirea trebue sa stea la temeiul oricarui act uman,cel care nu iubeste este;artagos, incorect, dur, neinduplecat, viclean, pre- facut, posac, arogant, zgarcit si fanatic. 
Este atat de trist ca exista multi care nu stiu sa iubeasca, fiindca ei nu cunosc ceea ce inseamna cuvantul iubire.In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traeste si se cere ce noi singuri nici nu am fi putut crede.In iubire niciodata frica nu-i, iubirea adevarata alunga frica, intreaga fiinta a celui care iubeste este plina de o lumina asemenea luminii pe care o raspandeste soarele si acea lumina indeparteaza;orice necaz, orice ingrijorare si orice suferinta. 
Iubind nu simti greul poverilor lumesti,pentru-ca iubirea suporta cu tarie privatiunile si greutatile vietii. 
A iubii nu inseamna a fi atasat de o singura persoana aceasta numindu-se egoism in doi, a iubii inseamna a privi in aceasi directie, a avea aceleasi simtiri si a avea aceleasi ganduri.Ca sa poti iubii,trebue dupa spusele lui M.Eminescu "sa ai vreme de pierdut",si totus Seneca vine si spune;"nu exista sa n-ai timp".
In lume nimic nu este statornic, nici norocul cel mai inflorit, nici prietenia cea mai stransa, nici dragostea cea mai aprinsa ci numai iubirea este nemuritoare.

RUGA PENTRU PARINTI ( REPETABILA POVARA )

Totul pare atat de complicat in jurul meu. Nu mai vad nimic frumos langa mine. Aud motoarele isteriei ce imi persecuta timpanele, vad gunoi, noroi, ignoranta, jeg, apatie, delasare, frustrare, invidie, ranchiuna, durere, chin, ura, saracie, zbateri inutile, disperare, boala si moarte si nimic frumos. Oamenii frumosi au plecat, fie s-au schimbat, s-au automutilat inraindu-se si indarjindu-se sa devina urati si posaci. Au lasat in urma lor amintiri sterse despre frumos, despre liniste, despre echilibru, despre gandul ca se poate. Au lasat in urma un timp care nu mai e al lor si pe altii care le intorc spatele, incruntati si ingretosati. Au lasat cateva impresii placute despre intersectia lor cu alti oameni frumosi, dar pierduti. Putinii care ii mai regreta se mai intorc din timp in timp in amintirile despre frumos, incercand cu indarjirea naivului pacalit ca inca se mai poate. Oamenii frumosi privesc drepti inainte si renunta la prezentul lor recent, pentru un alt prezent, mai cald si mai bun. Ei sunt cei ce pleaca si duc frumosul cat mai departe, pentru a-l pastra cat mai mult, atat cat pot, sub soare