Vântul adie, uşor, frunzele ruginii ale copacilor înalţi, mireasma lunii Octombrie se face simţită, toate acestea îmi oferă linişte în suflet… pace… chiar şi acea fericire greu de găsit. Iubesc toamna pentru aroma timpului trecut pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul, pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile, deschid geamul larg, cu cană de cafea în mână, savurez aroma şi privesc în depărtare… e încă linişte… şi aştept. 

Închid ochii şi respir primele secunde din octombrie. Nu ar fi interesant să retrăim amintirile sufletului atunci când le ducem dorul? E adevărat că şi nostalgia îşi are rolul ei în viaţă, dar… Când simţi că nu poţi întoarce timpul… Că îl vrei înapoi. Nu ai nici o cale de ieşire în labirintul vieţii. Sufletul meu vă oferă o reţetă: Starea de bine. 
Se ia una bucată seara fără nici un plan, împănata cu gânduri şi dor nebun. De asemenea, se iau câteva bucăţele de prieteni, se scutură bine de plictiseală după care se pudrează cu chef de povestit. 
În ceaţa depărtării din sufletele noastre, 
În doruri necuprinse, pierdute-n destrămare 
Ai regăsit speranţa iluziilor albastre 
Zbătându-se în pieptul lovit de remuşcare 
Ca păpădia smulsă de-a vântului aripă, 
Ca norii risipiţi în zări adânci, pribege, 
Iubirea noastră astăzi din lanţuri se ridică 
Căutând cu disperare noi patimi să închege… 
Zadarnic amintirea încerca să deştepte 
Dorinţe adormite în umbra nerăbdării 
Când într-o zi iubitul pe mine o să m-aştepte… 
Atunci eu voi fi strajă la poarta nepăsării.