Am vrut să strâng iubirea în pumn. S-o feresc de ochii lacomi şi răuvoitori. Şi de teama înnăscută că o pierd, că lacrimile de fericire se vor preschimba în lacrimi de dor, în nopţi nedrept de albe şi stinghere, într-un trecut dureros de prezent şi amar.

Şi totuşi, n-am strâns-o în pumn. N-am putut. Dar am strâns-o la piept. I-am deschis uşa sufletului meu, am chemat-o şi ea a venit. Şi, deşi mi-e dragă şi scumpă, n-am zăvorât uşa în urma ei. Am vrut să rămână aşa cum o aflasem: liberă şi neîngrădită. Şi pentru prima oară, am simţit cum teama păleşte „de drept, de fapt şi de necaz”. Pentru că am ales să cred în ochii ce îmi privesc chipul şi îmi citesc gândul, în atingerea ce îmi dezmiardă trupul şi sufletul deopotrivă.