Viata fara dragoste este ca pomul fara apa. Mai intai pare ca nu i se intampla nimic rau unui pom neudat. Apoi, frunzele incep sa i se ofileasca, sa se albeasca, sa imbatraneasca. Chiar o biata ramura imbatraneste fara apa. Asa si copilul, si adultul, si batranul. Ofilirea in plan uman urmeaza cai ceva mai subtile decat aceea a copacului.

Natura imbratraneste si se pierde pe sine in mod limpede, in etape clare. Omul insa se ofileste subtil, fara ca el insusi sa-si inteleaga ofilirea. El nu moare fara dragoste, dar nici nu traieste. Nu dispare in neant si nu se imprastie ca si cenunsa, printre vanturi, dar nici nu da rod. Dragostea este o apa buna pentru suflet si, pentru ca sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede in varful dealului, ca orizontul, ne vine greu sa observam etapele ofilirii sau pe acelea ale infloririi.

Omul se ofileste prin neintelegerea vietii sale si infloreste prin trairea si intelegerea ei. Un om fara de flori bantuie pe strazi laturalnice, in speranta ca merge pe arterele principale. Ceea ce te tine in viata atunci cand sufletul tau este ca o roca inghetata este mult mai mult speranta in dragoste decat dragostea insasi. Speranta singura izbuteste, inca, sa tina loc de izvor pentru sufletul uman aflat in paragina, speranta te ajuta sa crezi ca maine nu te va mai durea spatele, capul, ca viata, familia, iluzia si orice altceva se clatina pe langa tine, au sanse sa se reconstruiasca.

Puterea lumii (dar nu si puterea sufletului!) se piteste in speranta, mai mult decat in dragoste. Speranta te duce cu mintea in viitor, pe cand dragostea te solicita acum. Ea te vrea acum, aici, cat mai repede si mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe cand speranta in dragoste amana momentul manifestarii, al alergarii, al tinerii de mana, al bucuriei. Pare mai usor sa speri ca te vei bucura, decat sa te bucuri si mai simplu sa speri ca va fi buna dragostea, decat sa-i gusti esenta. De dragoste ne este frica tocmai pentru ca ne cheama acum si pentru ca in prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint.

Omul se teme de pierderea propriei vieti prin iubire, fara a sti ca prin ea, numai prin ea viata izbandeste. Puterea iubirii ne face sa ne uitam spre ea cu ochii inspaimantati, ca la o cometa venita sa zdrobeasca viata pe pamant. Am ajuns sa iubim masinile si casele mai mult decat un om, sa ni se para ca iubim mintea sau desuurile, picioarele sau sanii unei iubite, si aceasta pentru ca ne sperie sa recunoastem ca iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit.

Nu iubesti pentru ca cineva este mic sau mare, batran sau tanar, frumos sau bogat. Iubesti, pur si simplu. N-are a face asta cu nimic din afara, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament. Faptul ca iubim fara fundament sperie atat de tare incat omul fuge. Omul are nevoie de apa, ii este sete, se ofileste fara dragoste, dar el cauta ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont in banca, o explicatie cat de mica. Daca nu gaseste nici una, isi pune picioarele in functiune si o ia la sanatoasa. Pentru el este de neanteles iubirea fara logica.

In cautarea unei explicatii, te ofilesti, fiindca viata insasi n-are nici o explicatie, cel putin nici una cunoscuta. Este pur si simplu. Sau Viata poate are o explicatie, dar nu una pe care s-o asezam intre granitele logicii si ale ratiunii. Asa cum logica iubirii nu poate fi surprinsa si transformata intr-o metoda, nici logica existentei nu se lasa la cheremul interpretarii rationale. Tocmai iubirea si tocmai Viata se sustrag logicii, pentru ca ele nu sunt un fel de flori de plastic create de mana omului. Ele sunt ca florile naturale: pur si simplu infloresc. Viata si dragostea sunt, si atunci cand sunt ar fi frumos sa fim... in pas cu ele, sa nu ratam acest dans al vietii, acest dans al iubirii pentru nici un alt scop.