Iubirea adevarata este mai mare decat fiinta noastra.
Iubirea adevarata ne lasa fara respiratie, fara minte, fara noi insine.
Este cel mai dur maestru, cea mai greu de indurat lectie. Tulbura tot, cere tot, pustieste tot. o cerem, o chemam, dar nu suntem niciodata pregatiti pentru ea.
Nu poate fi pusa in tipare, nu poate fi taiata bucatele, nu e ascultatoare, nu se muleaza pe dorintele noastre, nu este asa cum credem ca ar trebui sa fie.
Nu are nici o regula.
Cere mereu adevarul despre noi insine, ne sapa pana strigam de durere, ne scoate radacinile si le scutura, ne pune fata in fata cu noi insine asa cum nu vrem sa ne stim si sa ne vedem.
Nu admite greseli, este neiertatoare, nu se lasa pacalita si nu poti fugi niciunde, este omniprezenta.
Stapaneste fara drept de apel.
Nu pleaca, nu se ascunde, nu ai cum sa-i scapi.
Iubirea adevarata ne omoara in fiecare secunda, de fiecare data.
Ne mananca, ne soarbe, ne macina, ne scutura pana cand disparem si este numai ea.
Iubirea adevarata trezeste toate suferinta pe care am strans-o in noi, o creste, o innebuneste, o face sa explodeze.
Iubirea adevarata trezeste toate ranile, sapa in ele pana cand spulbera tot ce credem, tot ce stim, tot ce simtim.
De cele mai multe ori e imposibil de trait cu ea.
Ne pierdem total, innebunim, nu mai stim cine si de ce suntem.
Inghite pasiunea, dorinta, linistea, modul obisnuit de a trai, ne macina fiinta precum o moara boabele de grau.
Nu este loc de noi insine atunci cand vine.
Rade de ritualuri, de credinte, de cautari si practici, de comorile noastre stranse cu greu, le face total inutile.
Cu cat te lupti mai mult cu ea cu atat te leaga mai tare.
Cu cat o negi, cu atat devine mai puternica.
Devii dependent total si irevocabil. O cauti toata viata. Nu poti trai fara ea. Nimic nu-si are rost cand ea nu e.
O uram, o gelozim, o pretindem, o gonim.
Odata ce suntem atinsi de ea si o avem in sange, in oase, in carne, in inima, in suflet, suntem pierduti.
Nimic nu mai e la fel.
Ne ucide si nu ne recreeaza.
Ne trage adanc in intuneric, stinge toate stelele, toate rugaciunile, toate cantecele, toate iubirile usoare.
Ne arunca in prapastie si ne lasa acolo fara nici o punte.
Si-atunci pleaca. Si-a facut treaba.
Se duce sus, sus, dincolo de cer si ne asteapta sa parcurgem lungul drum catre adevarul din noi.
Asa-i de aspra calea ei, ne juleste genunchii, palmele, coatele, ochii, gura, intreaga faptura.
Ah, cat m-am luptat cu ea, cat ma lupt inca, cat de tare o neg, cat de tare vreau sa-i scap!
Cat de tare fug de durerea ei.
Si cat de mult o binecuvantez ca a venit si cam i-am fost vie si strugure si vin.
Cat plang si fug cand e si cat sufar cand ma-ndepartez de ea.
Si cat as vrea sa o pot trai cu toata fiinta, din tot sufletul, fara nici o fuga.
Cat as vrea sa ma pot preda ei, sa nu mai fiu, sa nu-i mai cer.
Si cat o chem iara...
